Două fire, două paie,
în oraşul cu tramvaie,
am văzut utimii cai
izgoniţi din iad în rai...
Am văzut căruţe-n şanţuri,
biciclete fără lanţuri,
potcovari intrând în greve…
Am visat ori sunt aieve?
Două fire două paie,
cine-a scurs venin în ploaie?
Cine-a tras cu tunu-n muşte
şi-a-nvăţat mielul să muşte?
Ucenicul vrăjitor,
căzut pradă vrăjilor,
globul ţine-n mâini de sticlă,
azi îl scapă, mâine-l strică.
Două fire râncede,
în coroane veştede,
plânge pasărea de galben
după zarzări, după carpeni,
după domnul care, surd,
scoarţa scarmănă absurd,
iscodindu-i aurul,
de trezi balaurul
Două fire, două foi,
ieşi, Apollo, din gunoi,
răsădeşte-ne ciuleandra,
ca să remixăm micsandra!
Prinde-mă de mijloc, soră,
să ne regăsim în horă!
Prinde-mă de umeri, frate,
pe balaur l-om răzbate!
Fir-ar ea să fie fire,
firul vieţii ni-i subţire
şi ne scapă din mosor
clipele de-a fir a păr...
Două fire... două paie...
Nici văzduhul... n-are aer...
Două paie... două fire...
Nu ne-om mai... veni în fire!
