Influența culturii ruse fiind destul de redusă în România după revoluția din ’89, astăzi știm despre ruși mai mult din ce “se spune” , de obicei de la cei mai în vârstă care au avut ocazia să îi vadă pe viu și să le învețe limba ca materie obligatorie la școală.
Se spune, deci, că “la ruși e mai bine să te duci tu la ei decât să vina ei la tine”. Greșit! Rușii din Armata roșie care au venit la București, cu scopuri pacifice, au făcut un spectacol extraordinar, de povestit nepoților. Pentru mulți dintre cei veniți să asiste la concert această ultimă situație s-a petrecut foarte repede după reprezentația Armatei roșii, deoarece publicul avea vârstă destul de înaintată.
Se spune, de asemenea, despre soldatul sovietic că trece prin orice, chiar și cu țigară aprinsă pe sub apa. Asta nu știm cu certitudine, dar în ceea ce privește repertoriul, putem garanta pentru ofițerii din corul Armatei roșii că pot trece prin orice registru, de la imnuri, valsuri, marșuri marțiale până la operă, canțonete și chiar muzică pop și dance.
Fiind un cor de armată, muzică pe care o sală arhiplină a putut să o asculte seara trecută, nu a fost una îndeosebi cu un ritm marțial. Nu a fost un ritm care să acompanieze o invazie sau măcar un atac în forță. A fost mai degrabă o mărturisire cântată cu vocea puternică a zeci de bărbați în care se simțea fibra poporului rus, în fiecare notă: iubirea lor de patria mamă, mare cum nu mai e altă pe lume, patima cu care își trăiesc viață cu bucuriile și greutățile ei, forța și sensibilitatea lor și mai ales talentul și determinarea.
Spectacolul a început cu o interpretare blândă dar fermă a imnului rus după care a trecut subtil către o piesă clasică, Polyushko-polye. Într-o traducere aproximativă, titlul compoziției ar fi “Câmpule, câmpușorule” și este parte dintr-o simfonie compusă de Viktor Gusev în 1934, intitulată “Un poem despre un soldat din Komsomol (Uniunea tinerilor leniniști și comuniști, ndr)”. Melodia reprezintă declarația unui tânăr recrutat în Armata Roșie, care este mândru să își lase casa părintească pentru a merge să lupte împotrivă inamicilor patriei mamă.
Au urmat apoi interpretări superbe, uneori cu accente comice alteori cu multă seriozitate și profunzime a unor piese celebre precum Nessun Dorma, Ah și j'étais riche sau Hava Nagila. Pentru că pe partiturile clasice și-au demonstrat fără probleme măiestria, ofițerii ruși au vrut să depașescă orice așteptări și au trecut la lucruri noi ce țin oarecum de zona de expertiză a armatei precum “Sex bomb” sau nu neapărat cu “We’re up all night to get lucky”.
De menționat este faptul că membrii corului nu s-au limitat doar la o interpretare melodiilor dar au și dansat într-o mișcare de trupe uneori coordonată alteori mai puțin.
Toate momentele muzicale ale spectacolului au fost intercalate și cu momente de dans din partea trupei de balet ce a însoțit corul Armatei roșii. Se spune că rusoaicele sunt frumoase și aseară ne-am convins de aceast lucru, dar am aflat că sunt de-a dreptul“dezarmante” prin dansului lor. Am mai aflat și că rusoaicele sunt foarte grațioase dar, dacă situația o cere, au forță să danseze cot la cot cu bărbații.
Iar acestea sunt numeroase în dansurile cazacesti cu care ofițerii ruși din balet au făcut o demonstrație nu doar a excepționalei lor condiții fizice dar mai ales a calității artistice. Mișcări rapide, perfect executate, într-un ritm alert, toate într-o organizare de armată. Altfel nu se putea pentru că dansurile ce conțineau scene de luptă cu sabia ce au făcut scântei, la propriu, atât de reale erau duelurile cazacilor.
Totuși, cele mai aplaudate momente au fost și cele pe care majoritatea celor din sală le așteptau și anume piesele Ociy cernye, Kalinka și Katusha, cu care spectacolul s-a și încheiat în urale cum numai în alte vremuri Armata Roșie fusese primită la București.
Să îi asculți îți face pielea de găină și nu pentru că sunt militari ruși, ci pentru că din piepturile lor puternice, cu voci baritonale, au exprimat forța poporului rus. În muzică la fel ca și în orice altceva. Că doar așa se spune când vrei să afli cu cine se învecinează Rusia și unii îți răspund “Cu cine vrea ea”.
O mențiune specială pentru momentul în care publicul din Sala Palatului a putut afla și cât de mare poate fi câteodată un instrument ca Balalaika, ca dimesiune, dar mai ales ca frumusețe a sunetului. Cei cinci virtuoși ai acestui instrument din orchestra corului Armatei Roșii au alcătuit un moment la care întreaga sală a participat ținând ritmul cu aceștia într-o cadență perfectă, cum se cuvine oricărei armate.
Sub conducerea generalului Viktor Eliseev, concertul “Vin rușii” a fost deci poate cea mai plăcută vizită a Armatei Roșii la București, iar cei ce au venit să-i vadă și să-i asculte pe ofițerii Corului Armatei Roșii au plecat încărcați de o energie explozivă. Iar asta pentru că muzica a fost cântată de niște ruși care au arătat că, mai presus de a fi soldați, sunt artiști, și încă unii extraordinari, pe care orice țară ar trebui să-i primească fără a opune nicio rezistentă.