Organizare
După ce am cumpărat jetoane la concertul Opeth de acum două săptămâni am revenit la băuturile achiziţionate cu cardul sau cash. Ce e drept la cât de multă lume era, cozile la jetoane ar fi fost uriaşe şi nici nu prea aveai unde să le ţii. Asta deoarece organizarea a fost ceva mai... ciudată. O bună parte din zona arenei propriu zise (locuri în picioare) era rezervată biletelor ceva mai scumpe, iar restul lumii trebuia fie să circule (nu aveai voie să staţionezi pe lateral), să stea în spate de tot, după gard sau pe scaunele de pe lateral, în măsura posibilităţilor.
Ce e drept oricât insistau cei de la paza că nu ai voie să staţionezi pe lateral, publicul tot a făcut-o în cele din urmă. Cumva totuşi cei înconjuraţi de gard metalic de la locurile din faţă erau cam înghesuiţi, dar culmea nu au făcut cozi prea mari la băuturi. Era şi foarte multă lume pe scaune, dar ceva mai răsfirată şi aveai loc să cauţi o poziţie mai bună cu vedere la scenă. Public foarte tânăr, liceeni şi am o teorie aici: tânărul bucureştean s-a obişnuit să iasă la concert şi după concertul Ian de la Arene de cu o zi înainte, a zis să "mai bage o fisă". E doar teoria mea, nu trebuie luată de bună.
10 Years
Show-ul a început cu 10 Years, formaţie americană din Tennessee, care a surprins cu un cover după Nirvana. Ce e drept ei cochetează cu post grunge-ul, deci asta nu surprinde. S-a auzit şi cel mai nou single al grupului, "The Optimist" şi nu am putut scăpa de senzaţia că ascult o formaţie care şi-ar găsi oricând locul pe o coloană sonoră de joc "Tony Hawk" sau chiar "Need For Speed". Băieţii îşi infuzează muzica cu elemente de metal progresiv şi compoziţii un pic mai complexe decât metal-ul alternativ în care te-ai putea grăbi să îi încadrezi.
Au animat publicul şi au vorbit cu el parcă mai mult decât o fac alţi openeri. Ce mi s-a părut inedit e că volumul celor de la 10 Years a fost mult mai ridicat decât al celor de la Three Days Grace. Nu mă puteam înţelege să vorbesc cu cineva în timpul pieselor lor.
Three Days Grace
Între 10 Years şi Three Days Grace am avut parte de o porţie sănătoasă de Rammstein, un album întreg, iar gurile rele zic că e un teaser al organizatorilor pentru o surpriză pregătită pentru la anul. Am auzit "Mutter", "Feuer Frei" şi "Zwitter" şi la un moment lumea se cam încinsese şi făcea headbanging serios. Apropo de headbanding, solistul Three Days Grace a zis înainte de fiecare piesă "can I get a pit going?", deşi nu era nici loc de mosh pit şi nici piesele nu erau chiar aşa dure. Măcar a încercat...
Cum s-a prezentat Three Days Grace? Cu un solist plin de viaţă, numai zâmbet şi mereu cu o anecdotă sau ceva de făcut. De la tras de barbă chitaristul Barry Stock, la a îl compara cu cineva de la ZZ Top, a da pe gât un pahar de bere, a cânta o baladă pe scaun şi a aduce pe scena doi tineri din public pentru acompaniament. Am auzit că îi place mult Bucureştiul, am aflat că s-a alăturat trupei acum 10 ani, înlocuindu-l pe Adam Gontier şi am aflat ce trăiri evocă fiecare track cântat.
Three Days Grace cânta un rock alternativ pentru liceeni, dacă e să fiu sincer. E muzica pentru angoasa de la 14-17 ani, pentru trăirile hormonale de atunci sau pentru a îţi aminti la 30+ ce simţeai atunci. Grupul e în plin turneu "Explosions", album lansat în mai 2022. Am auzit totuşi şi hituri clasice ca "So Called Life", cu care a început show-ul, în vreme ce energizantul "Riot", imnul oricărei petreceri de facultate, colegiu sau galerie de sporturi de echipă din Canada probabil.
Tot a galerie sună şi "Break" şi ea dovedeşte talentul canadienilor de a scoate piese catchy şi foarte uşor şi plăcut de fredonat. Au fost şi piese cu mesaj legat de sănătatea mentală precum "Neurotic", care e single de pe noul album, are ceva de trupă Orgy sau Celldweller, prin cantitatea mare de sample-uri electronice folosite. După activul "Painkiller" din 2015 am trecut la două balade, pentru care Matt, Barry and Co şi-au adus scaune şi toboşarul a trecut la clape.
Atunci s-a petrecut secvenţa cu datul berii pe gât şi am auzit piesele "The High Road" şi "World So Cold". La a doua au fost aduşi pe scenă şi o fată şi un băiat, care au cântat piesa alături de artişti, dar pe care nu prea i-am auzit, fiind acoperiţi de vocea solistului sau de instrumente. Mişcare scenică aveau din plin.
Mărturisesc că am avut senzaţia că vocalistul Matt Walst face playback de câteva ori. Se auzea puternic backing track-ul care îl ajută la unele porţiuni din piese, când lăsa microfonul jos, dar câteva ţipete aprige şi momente de vocalizare m-au liniştit că nu e cazul de aşa ceva. S-au mai auzit şi "I Hate Everything About You", cu ACEA chitară pe care o avem cu toţii în minte din 2009 şi acel belşug de angoasa devenit furie.
Orice adolescent are o perioadă din viaţa când se va regăsi în această piesă. Simt nevoia să mă repet şi să mă declar şocat de cât public cu vârste sub 25 de ani a fost prezent. Ultima oară când am fost aşa surprins a fost la Bullet For My Valentine în aprilie 2019, când iar era plin de liceeni. Aş fi crezut că nu se mai ascultă rock alternativ în acest segment de vârstă, dar m-am înşelat. Au fost mii de oameni, aş îndrăzni să spun la fel de mulţi ca la Placebo în 2017, când Arenele rău arhipline, dădeau pe dinafară de lume. Nici chiar aşa mulţi ca la Disturbed, dar peste ce a strâns Garbage, poate chiar peste Evanescence.
Three Days Grace a făcut o treabă bună şi ne-a promis că va reveni mai curând decât credem.
Iată setlist-ul concertului:
- So Called Life
- Animal I Have Become
- Home
- Pain
- Break
- The Mountain
- I Am the Weapon
- Painkiller
- The High Road (Acustic)
- World So Cold (Acustic)
- Just Like You
- Neurotic
- The Good Life
- Lifetime
- I Hate Everything About You
Bis:
- Never Too Late
- Riot
