În deschiderea concertului au cântat 12 Limbs şi Oliver Malcolm şi găsiţi impresii mai jos:
12 Limbs
Pe 12 Limbs îi ştiam de la Metalhead Meeting-ul din 2023, cântând un indie rock piperat cu pian şi voce răguşită, melancolică. Am auzit piese că "Suicidal" şi "The Only Address", ambele părând ideale de ascultat în Club Control. Vocea solistului aminteşte puţin de Joy Division şi de anii '80. E şi ceva din angoasa pe care o resimt mereu când ascult War on Drugs sau The Cure.
The Only Address a fost mai ritmat, s-a dus spre rock'n'roll, iar chitaristul şi basistul au fost perfect sincronizaţi. E o trupă pe care aş vedea-o bine primită la Summer Well.
Oliver Malcolm
Oliver Malcolm s-a dus în alt registru, parcă mai spre un fel de indie pop, cu elemente de hip-hop. Sună a soundtrack de FIFA şi a cântat doar... 25 de minute. Până să mă dumiresc ce dorea să livreze am fost copleşit de basul prea intens auzit în Laminor Arena. Dacă stăteai mai în spate auzeai mai mult bas decât voce, lucru petrecut şi în cazul Thirty Seconds to Mars. Oliver sună a Grandson, sună ca acei artişti care transcend genurile muzicale şi exact când erai gata să îi plasezi în hip hop devin indie rock şi virează spre trap.
Are ceva din neliniştea şi tinereţea veşnică a lui Mika, se întâmplă multe şi pe scenă şi în mintea sa. Nu ştiu în ce măsură publicul a reuşit să fie "încălzit" de el aşa mult pe cât şi-ar fi dorit tânărul muzician. S-a auzit mult bas, care i-a înecat vocea.
Thirty Seconds to Mars
Sentimentele mele cu privire la Thirty Seconds to Mars sunt mixte, dar nu le voi lăsa să influenţeze recenzia. Mă refer la faptul că de la o trupă rock apărută la început de mileniu, de fapt în 1998 dacă analizăm cu atenţie Wikipedia a ajuns să fie two man show. Acum îi include pe Jared Leto la voce şi chitară acustică uneori, dar şi pe fratele său Shannon Leto la tobe şi pupitru de mixaj sau clape.
Cum rămâne cu chitara de la începutul piesei "Attack" de exemplu? E "pe bandă", pe track, e pre-înregistrată acum. Basistul unde e? Acesta e un sacrilegiu pentru orice trupă rock, dar e alegerea lui Jared Leto până la urmă. Ultimele două albume lansate de Thirty Seconds to Mars, "America" în 2018 şi "It's The End of the World But It's a Beautiful Day" au fost foarte polarizante, lăsând în urma rock-ul alternativ în favoarea unei combinaţii de trap, pop şi EDM.
Cele mai iubite albume rămân totuşi "30 Seconds to Mars" din 2002 şi "A Beautiful Life" din 2005. Nici "This is War" din 2009 nu a fost rău, având iz de album conceptual şi scurt metraje asociate. Revenind la concert totuşi, Jared Leto a sosit pe scenă într-un soi de mantie-paraşută, care plutea în jurul său, ca o aură din ţesătură. Cu ochelari mari de soare, probabil Gucci, el fiind imaginea lor, Leto s-a prezentat şi într-o bluză transparentă cu inserţii lucioase, ca nişte mini bijuterii.
Suficient de transparentă să ne arate abdomenul lucrat la fiecare ţopăitură. Deborda de carismă şi factorul "IT", monopoliza scena şi se răsfăţa şi alinta sub privirile tuturor. Showman adevărat, l-am prins cu zoom-ul camerei coordonând cu semne discrete artificii, jetul de aer, confetti şi ce urma să se petreacă.
A vorbit mult cu publicul, dar nu neapărat despre Bucureşti şi România, ci părea clasicul speech pe care îl livrează în fiecare ţară. A urcat public pe scenă, a bătut high five cu ei, s-a jucat cu baloane uriaşe şi a făcut clasicul teste de "publicul din dreapta se aude mai bine decât cel din stânga?". A stat OK că voce, dar parcă nu aşa bine că în 2014. E drept atunci a fost set mai mult acustic şi vocea era instrumentul cel mai bine auzit.
Acum basul şi tobele i-au ascuns vocea de altfel plăcută lui Jared Leto. În momentele când ea s-a înălţat peste instrumente, şi-a dovedit puterea, deşi ţipătul din "Attack" nu s-a mai întâmplat.
Abia aşteptam să aud "Hurricane", ştiind cât de mult s-a răsfăţat Leto în 2014 la noi şi cum publicul feminin a erupt atunci când mieuna "Do you really want me?" în vreme ce se mângâia lasciv pe corp. S-a mângâiat şi acum, dar fără a mai lungi silabele şi a mai fi ispită. Plimbându-mă prin public am auzit şi destule remarci thirsty ale fanelor, mai ales ale celor 30+ legate de ce i-ar face lui Leto. În vreme ce băieţii şi bărbaţii se mirau ce dieta are şi ce face de arată aşa bine la 52 de ani.
Fratele său, Shannon a avut propriul moment de strălucire pe piesa "Remedy", făcându-mă să exclam în sinea mea "ia uite, nu ştiam că şi el ştie să cânte". "Night of the Hunter" a fost mai electronică decât îmi aminteam, iar "This is War" a fost un exerciţiu în vocalize şi arenă rock, în public animat. De altfel şi primele două-trei piese, "Up În the Air", "Kings and Queens" şi "Walk on Water" au fost mai mult despre "Oooooo" şi animarea publiculu în a repeta bucăţi catchy de versuri şi vocalize.
"Hail to the Victor" a animat surprinzător de multă lume, nu credeam că o piesă de pe "America" din 2018 a intrat în mentalul colectiv aşa rapid. Are un crescendo şi un bas puternic, e mai trap decât trap-ul şi are ceva de Imagine Dragons şi 21 Pilots. Poate că basul puternic a stârnit publicul pasionat de trap.
Evident am avut ce era mai bun la final, "The Kill", melodia a infinite baluri de liceu, suferinţe emo de la început de ani 2000 şi cu poate cel mai bun clip al lui Leto and co. Referinţe din "Shining", tot tacâmul. E despre despărţire şi dorinţa de a îţi petrece viaţa cu persoana dragă şi a te da ei. A fi vulnerabil în faţa ei şi a te dezintegra în faţa ei când totul e pierdut. A răzbătut asta spre noi? Poate nu aşa mult ca în 2014, când a fost mai viscerala interpretarea.
Iar la final fanii au urcat pe scenă pentru melodia hiperactivă din jocul NFS Hot Pursuit din 2010, "Closer to the Edge".
Shannon şi Jared au fost excelenţi, doar că sonorizarea nu prea i-a ajutat. Tind să cred că era o problemă de acustică a locaţiei apărută doar dacă stăteai mai în spate, cum am stat eu. Am văzut filmări din faţă şi am vorbit cu oameni din faţă şi au fost încântaţi. Am văzut şi filmările lor şi vocea lui Jared era mult mai clară. Sincer să fiu în spate de tot, la intrare nu auzeai DELOC vocea lui Leto şi nici a lui Malcolm.
Iată setlist-ul concertului:
- Up In the Air
- Kings and Queens
- Walk on Water
- Rescue Me
- Seasons
- Hail to the Victor
- Hurricane
- Get Up Kid
- This Is War
- Remedy
- Stay
- Night of the Hunter
- Do or Die
- Attack
- Stuck
- The Kill (Bury Me)
- Closer to the Edge
Concluzii
Thirty Seconds to Mars e multă actorie şi scamatorie, e Jared Leto răsfăţându-se ca o pisică pe scenă, dar nu motanul lui Dave Gahan, ci o pisică mai docilă şi lascivă. Mi-a părut rău că nu a cântat "A Beautiful Lie", am apreciat cum a ieşit "The Kill", dar sonorizarea cu mult bas şi incinta metalică de la Laminorul nu sunt bune pentru "arena rock". E prea multă reverberaţie din metal, aşa multă că vibra şi imaginea camerei cu care era filmat Leto pentru difuzare pe lateralul scenei.
A fost chimie între Jared şi public, ne-a animat şi ne-a ridicat, a avut mişcare scenică şi implicare. Şi-a dozat totuşi energia şi pentru concertul ce vine în Istanbul. A dat cam 65% din ce are câştigătorul de Oscar. Talent vocal are, l-au auzit mai degrabă cei din faţă, dar parcă nu a pus aşa mult feeling că în 2014.
Era mai vulnerabil atunci, tocmai îşi revenea după ce a slăbit multe kilograme pentru Dallas Buyers Club. E în altă etapă a vieţii acum, iar după 50 de ani aud că "you don't give a f*ck anymore". Ce e drept a dovedit tot ce avea de dovedit în actorie, muzică, showmanship. Şi nimeni nu îi ia asta.
