Am descoperit The Ocean în septembrie 2022, la rugămintea unei amice de a merge cu ea la concertul trupei din Club Quantic. Nu îmi făcusem temele, nu mă aşteptam la nimic special, auzisem frânturi de piese care sunau ca preferaţii mei, TOOL. Mai ales ca "Parabola". Piese de 10 minute, metal progresiv, ce să nu iubeşti? Acolo l-am descoperit pe senzaţionalul solist Loic Rossetti, care... mergea pe public şi cânta pe public.
O voce uriaşă, neobosită, un gutural perfect, chitară între post-rock şi progresiv, o atmosferă asurzitoare şi un toboşar metronom, ceas, perfect. Mi-au plăcut aşa mult că dintre zecile de trupe de la Rockstadt 2023, le-am dedicat şi lor o oră. Iar şi-a făcut numărul Loic, dar parcă a fost mai light reprezentaţia. Fast forward în 2024 şi aflaţi mai jos cum a ieşit totul.
Bipolar Architecture
Am văzut o trupă tânără în deschidere, Bipolar Architecture cu un album de debut lansat în 2021, "The Tragic Protagonist". Ce e interesant e ca grupul abordează un curent cunoscut ca... post-metal, de care nici nu ştiam. Adică, auzisem de post rock şi îmi place, dar post metal? Asta e ceva nou. Sunt influenţe aici de la Cult of Luna şi Neurosis. Al doilea album, "Staged Progression" a sosit în 2023, mă rog, un EP de fapt.
Formaţia pendulează între segmente visătoare şi melancolice de post rock şi guturale de extreme metal ale solistului, care sincer să fiu nu m-au dat pe spate. Îmi place matematicitatea ritmului, sinergia dintre bas, tobe, chitară, dar vocea e un pic generică, o tot aud în death, black, alte sub-genuri. Cumva grupul mi-a amintit de Holy Fawn şi Deafheaven, care la guturale pică în acelaşi păcat, dar cumva... m-au câştigat.
Cred că o chestiune de live şi de fapt mi-ar plăcea în varianta de studio. Băieţii au fost emoţionaţi şi fericiţi să fie aşa bine primiţi în Quantic, deşi mulţimea nu a fost chiar animată. Mi-au plăcut foarte mult visualizarele lor hipnotizante, perfect reglate la muzică.
The Ocean
The Ocean a făcut show de trupă mare, cu 2 ore şi un pic de muzică, cu împărţire în două acte, cu pauză de 15 minute între şi numărătoare inversă. Ca la teatru.. intermission cum ar veni. Fanii ştiau şi la ce să se aştepte: albumul "Holocene" cântat în integralitatea sa, dar şi un best of "Phanerozoic". Ce e cu aceste nume? Pe scurt, trupa are o uriaşă pasiune pentru erele Pământului, ştiţi voi, ce aţi învăţat la geografie, paleozoic, mezozoic, cenozoic şi aşa mai departe.
The Ocean își extrage inspirația din istoria naturală a Pământului, geologie și paleontologie. Albume precum „Precambrian” și „Phanerozoic” sunt denumite direct după eoni sau ere geologice, care reprezintă momente cheie în istoria planetei. „Pelagial” (2013) se referă la diferitele straturi ale oceanului, utilizate ca metaforă pentru explorarea profunzimilor minții și experienței umane. „Aeolian” (2006): Inspirat de procesele de eroziune cauzate de vânt, simbolizează puterea transformatoare a naturii, atât literală, cât și metaforică.
Dar să revenim... Show-ul a început cu un "Preboreal" ritmat şi primele piese au fost "cuminţi" după standardele formaţiei, nu s-a dus BPM-ul în stratosferă, cum avea să se întâmple ulterior. Eu o să recunosc: am venit să îl văd pe solistul Loic Rossetti cum merge pe oameni. Profitând de statura sa mignona el nu face doar crowdsurfing, ci se aruncă pe braţele fanilor, se lasă ridicat în aer de ei, uneori chiar perfect vertical şi cântă, emite guturale aşa. Şi o face fără să piardă din suflu.
Vorbim aici despre o forţă a naturii, care era în mai multe locuri pe scenă simultan, profitând de avalanşa de fum şi lumini stroboscopice. De omul care şi-a fracturat ambele glezne acum câţiva ani, după ce a sărit în public şi a venit apoi la concertele următoare în căruciorul cu rotile şi chiar şi aşa a făcut prăpăd şi show.
Nu ai cum să nu îl iubeşti pe Loic. Cu un aer de Rick Grimes din "Walking Dead" e un soi de spiriduş ameninţător. Se tot plimbă pe scenă, se tot unduieşte şi face "headbanging cu tot corpul", dacă îl pot numi aşa. A luat şi camera cu trepied a cameramanului din public şi şi-a filmat colegii, a coborât în public şi ne-a dat microfonul să cântăm, a stat la o bere cu fanii după (şi acum şi în 2022), e o bomboană de om.
În acelaşi timp e un rockstar desăvârşit, care nu se teme să dea 150% pe scenă, să dea sânge, salivă, sudoare şi tot ce mai trebuie pentru a face seara de neuitat. Vocea sa este gigantică şi perfect mixată (umblă chiar el la butoane), pentru nişte guturale cum nici formaţii de extreme metal nu emit. Şi fără a îi afecta negativ corzile vocale.
Poate fi şi blajin în voce ca Maynard de la TOOL, cu un ton nazal şi uşor înalt chiar, când cântă un refren de "Pleistocene" de exemplu. Cu această piesă au şi încheiat show-ul muzicienii. A venit apoi bis-ul, care a inclus "Triassic", "Jurassic" şi "Cretaceous".
Acesta a fost ultimul concert cu toboşarul Paul Seidel, care a fost fabulos mai ales pe "Jurassic". Precizie, viteză, inventivitate şi agresivitate. Fanii am văzut că îşi doresc să revină fostul toboşar, Lu cHess, care a fost la rândul său fabulos pe "Anthropocentric", "Heliocentric" şi "Pelagial".
Revin puţin la concert pentru a spune că am avut parte şi de un mosh pit foarte încins, spre gardul din faţa scenei, iar publicul a ajuns spre 700 de oameni, conform unor estimări de la oameni apropiaţi de organizatori. Am vorbit cu fani hardcore, care îşi aminteau că au văzut trupa prin 2008 la Constanţa şi că la începuturile sale aducea 30-40 de oameni la show.
E înduioşător şi îţi încălzeşte inima să vezi cum au crescut, cum au creat mit şi cult în jurul lor. Un caz clasic de muncă din greu care e răsplătită cum trebuie. De remarcat şi etapele în evoluţia trupei, precum cea în care avea un sunet mai dur şi mai "metal", schimbat de Peter Voigtmann, care a introdus influenţele electronice, mixajele. The Ocean e de fapt "The Ocean Collective", un colectiv de artişti care vin şi pleacă şi îşi lasă inputul asupra acestui proiect. Aşa ne-am ales şi cu un moment de trombon inedit la concert care a făcut mai eclectic sunetul trupei.
Şi uite aşa avem parte de straturi peste straturi de muzică, care fac din The Ocean o formaţie de prog metal, simultan un grup post metal, cu o voce dreamy, dar şi guturale înfricoşătoare, mixaje aplicate unor porţiuni ritmice, care sunt sacadat ritmate. Astfel încât să ne ducă spre o mantră şi repetiţie, care place creierului uman, ca TOOL pe "Eulogy" spre exemplu.
E muzică de construcţie aici, se pun multe schele în mintea ascultătorului pentru a construi o piesa-concept de 10 minute şi culmea, rezultatul e digerabil. Iar cireaşa de pe tort e să îl vezi pe Loic live cum se exhibă.
Iată setlist-ul complet:
Preboreal
- Boreal
- Sea of Reeds
- Atlantic
- Subboreal
- Parabiosis
- Subatlantic
The Best of Phanerozoic
- The Cambrian Explosion
- Cambrian II: Eternal Recurrence
- Permian: The Great Dying
- Silurian: Age of Sea Scorpions
- Oligocene
- Miocene | Pliocene
- Pleistocene
Bis:
- Triassic
- Play Video
- Jurassic | Cretaceous
Concluzii
"Nu ai trăit dacă nu l-ai văzut live pe Loic Rossetti mergând pe oameni". Iggy Pop a inventat fenomenul prin 1970, Peter Gabriel se lasă dus de fanii pe braţe, iar Kurt Cobain se arunca des în public. Peter Gabriel spunea că a vrut să creeze un mod să rupă zidul între artist şi publci şi să creeze un soi de "teste de încredere". Loic duce asta la rang de artă şi face pe un strat de oameni ceva ce e greu să faci şi pe "terra ferma", adică să emiţi guturale adânc din diafragmă şi gât, susţinut şi lung. Secondat de o maşinărie (trupa sa) ce merge ceas, o fabrică de riff-uri bine tunată, un baraj de sunete agresive şi mari.
Dacă toboşarul mă mai impresionase şi în trecut, aseară parcă basistul mi s-a pare că a primit un loc mai mare sub reflectoare, setând tonul a cel puţin 3 piese masive ca sunet. Sper să văd cât de curând The Ocean absolvind la stadiul de trupă de arenă, de stadion, unde cred că acustica le-ar flata şi mai mult reprezentaţia. Şi reinnoinesc invitaţia de a vedea măcar o dată live acest gheizer de sunete tunătoare.
