După ce cutreieri nouă mări și nouă țări, vreo 60 de minute cu autobuzul sau 30 cu mașina, în funcție de în ce parte a Bucureștiului sau a lumii locuiești, ajungi să pășești pe un tărâm de vis, evident, de reușești să treci peste balaurul cu trei capete de la intrare. Proba asta n-a fost chiar așa ușoară. A necesitat ceva planificare. Mulți au fost cei care nu și-au luat bilet din timp și au chițăit pe afară până târziu în noapte.
Iar ca în orice basm, lumea cealaltă este, ei bine, de povestit. Activări super creative de branduri: de la labirintul din lemn la food & coffee corners, paddling, concursuri și o mulțime de chestii personalizate numai bune de trecut și petrecut timpul.
Uniforma de festival internațional era “a must”. Chiar dacă se anunțaseră coduri colorate de caniculă, cizmele sau bocancii - cu siguranță purtați la Werter sau Glastonbury - nu lipseau. Cu flori în păr și tricouri asimetrice, mulțimea se lăsa purtată de o mișcare browniană printre copacii din pădurea Știrbei, ca în cele din urmă să se oprească pe pajiștea din fața scenei. Cei care purtau deja copii pe umeri mai în spate, cei care se pregăteau să-i facă - cam pe la mijloc și o generație tânără pe care n-am mai văzut-o în număr așa de mare la un festial ocupau rândurile din față (sunt sigură că ei au cumpărat biletele încă de pe vremea când învățau să meargă). Cum rătăciții și neadaptații există peste tot, cele trei grupuri nu erau perfect omogene.
Reptile Youth și efectul de saună
Reptile Youth au renunțat la tricouri și au urcat pe scenă la ora 17:00. Pentru a doua oră în România, artiștii au luat în primire un public entuziast, care deși șiroia sub soarele amiezii ținea bine ritmul. Reptile Youth e trupa aceea beyond cool despre care scriu publicații precum Dazed and Confused sau All Hollow. Așa că dacă ești fanul nebunilor cu bucle și ocazional cu mustață, ce cântă un punk cu influențe rock electro, nu are cum să nu-ți placă de ei.
Click pentru galeria de poze Reptile Youth
Solistul Mads Damsgaard Kristiansen s-a aruncat (la propriu) în mulțime pe piesa “Above you”, iar pentru câteva minute chiar a fost “I am above, I am above where I belong”.
Tom Odell și câteva suspine spontane
În primul rând tipul are un pian, apoi un accent britanic, mai ales când cântă “on another love, all my tears have been used off”. Despre versuri - premiul Ivor Novello la categoria “Songwriter of the Year” spune tot. Și poate nu eram tocmai în target și nu înțelegeam prea bine, dar grupul din dreapta mea format din tipe de liceu, nu rata un beat și suspina pe “Grow Old With Me”. Blond, îmbrăcat în negru, Tom Odell poza timid lângă pian. Pentru a completa tabloul romantic, pe cer se rătăceau pe rând păsări, avioane sau baloane de săpun.
Click pentru galeria de poze Tom Odell
Miles Kane - the showman
Nu aveai cum să-l ratezi și nici cum să-l uiți. Pe scenă trona MILES KANE în litere mari și luminate. Îmbrăcat într-o cămașă cu motive turcoaz, artistul a fost în transă de la “Inhaler” la “Come Closer” . Miles Kane a venit cu o schimbare radicală de look de când a parăsit The Last Shadow Puppets. Piesele noi și vechi s-au împletit într-un performance exploziv.
Click pentru galeria de poze Miles Kane
The National - Riders on the storm
Orice basm are un punct culminant. Cu o doza de subiectivism asumată, The National a creat un moment cu adevărat magic. Trupa a intrat pe ritmul muzicii celor de la The Doors, “Riders on the storm”. Și noaptea se lăsase parcă la fix pentru ca proiecțiile în layere să cuprindă pajiștea din fața scenei. Pe acordurile Don’t Swallow the Cap - „Everything I love is on the table” a început concertul.
Ca atunci când deschizi o sticlă veche de vin și te cuprinde melancolia, dar te bucuri de gustul înțepător și aroma profundă - așa se savurează The National - un indie rock vechi de peste 15 ani. Pixelii proiecțiilor cădeau pe scenă și se loveau de pian iar vocea lui Matt Berninger te ducea până în cea mai adâncă tristețe doar ca mai apoi celelalte instrumente să te prindă într-un ritm alert. Sea of love, Fake Empire, Mr. November, Matt Berninger s-a contopit la propriu în mulțimea ce îi fredona versurile.
Click pentru galeria de poze The National
Placebo - Every me and every you
Muzica celor de la Placebo nu are vârstă. Îi ascultam în liceu și nepotul meu îi ascultă la rândul lui acum. Un “every me and every you” universal. Insă nu prea am auzit piesele lor bine cunoscute precum "For What It’s Worth", "Meds" sau "Special K", pentru că cei din jurul meu țineau morțiș să-mi ofere o audiție personală. Mai în glumă, mai în serios, întreaga pajiște cânta. Pentru a patra oară în România, cei de la Placebo știau că se pot baza pe un fan base consistent în țară. Piesele de pe noul album „Loud Like Love” au fost introduse de mesajul lui Brian de “we come in peace”.
Click pentru galeria de poze Placebo
Orice basm are și un deznodământ. Cred că Summer Well a adunat anul acesta o nouă generație de oameni care merg la festivaluri și a dat startul unui tip de festival nemaîntâlnit in Romania, cel sold out :) Nu e poveste, e pe bune. La cât mai multe de acest fel!