Organizare:
Sincer trupele de la Quantic au fost mult prea mari pentru Quantic. Limita de public a fost de 800 de persoane şi sold out-ul s-a înregistrat foarte rapid. Erau trupe de Arenele Romane zic. Totuşi a fost loc pentru toată lumea, publicul a fost bine dispersat şi nu s-au făcut cozi prea mari nici la băutură. Se putea respira inauntru, fiind deschise larg uşile, faţă de Godsmack şi cortul încins.
Horizon Ignited:
Horizon Ignited a fost cel mai proaspăt grup al serii, o trupă melodic death metal fondată în 2017. Au o voce care alternează eficient între curat şi growl şi mi-au dat senzaţia de In Flames combinat cu nişte Trivium şi pe alocuri cu Disturbed. Au nişte chitări foarte groovy, un soi de Children of Bodom mai lent şi foarte melodic. Nu se zgârcesc nici la solo-uri şi au încă foamea acelui grup muzical aflat la început de drum. Merită ascultaţi şi pe viitor. Aş zice că au voce atipică pentru death metal melodic, mai de power metal un pic.
The Agonist:
The Agonist este o formaţie fondată în 2004 de către chitaristul Danny Marino, alături de basistul Chris Kells şi solista Alissa White-Gluz, care a plecat din trupa şi este acum la Arch Enemy. Trupa a lansat recent EP-ul "Days Before the World Wept", de pe care am ascultat single-ul "Immaculate Deception", cu un videoclip întunecat, dar colorizat excelent pe roşu. Noua solistă, Vicky Psarakis face o treabă foarte bună în a o înlocui pe Alissa şi are momente când îmi aminteşte de solista Jinjer, pe care am auzit-o în iulie în deschiderea Slipknot.
Sunt nişte bucăţi de death metal de calitate, care s-au auzit excelent pe scena Quantic, iar pe piese ca "Orphans" solista era deasupra celorlalţi, cu o coamă neagră impunătoare de păr şi un growl perfect. Părţile curate de voce de pe track s-au auzit perfect spre final, având ceva de gothic metal sau rock simfonic. Trebuie spus şi că la începutul numărului The Agonist se auzea mult prea puternic toba faţă de restul instrumentelor. Până la final s-a mai reglat treaba din mers.
Breakdown-urile au fost de senzaţie, publicul s-a animat şi s-a lăsat cu headbanging şi ceva tentative de mosh pit.
Septicflesh:
Septicflesh a avut parcă mai multe interacţiuni cu publicul, iar solistul a fost mega carismatic. Anunţa numele piesei la fiecare track şi comunica mult cu publicul. De obicei grupul vine cu setup mai mare, dar în acest tur a fost componenţa simplă, cu 2 chitare, bas şi tobe, lipsind extra backing vocal-ul. Trebuie să recunosc şi că sonorizarea a fost ceva mai proastă de această dată, deoarece muzica trupei e mai detaliată, se aude şi o mică simfonie în spate, care nu a răzbătut spre public în seara concertului. Nu a fost cea mai bună calitate a sunetului, dar am auzit multe piese de pe noul album din mai.
Mă refer aici în special la "Neuromancer", care a coborât asupra noastră ca un tunet cu riff-uri foarte grele. Părţile corale ale vocalului secundar ne-au lipsit totuşi. S-a auzit şi un hit, un clasic de acum 7 ani, "Vampire from Nazareth", cu o tobă accelerată şi chitara ca de thrash pe alocuri. Am revenit în 2022 cu single-ul "Hierophant", de pe noul album, "Modern Primitive", o adevărată incantaţie păgână animată de chitară ritm cu tentă de black metal.
Ne-am dus şi cu mulţi ani în urmă, la chitari mai melodioase pe piesa "Anubis", cu growl demonic. Trupa a cântat cam 55 de minute şi a devenit mai agresivă spre final de concert. Tot atunci au ridicat şi un drapel al României, moment apreciat de fani. Trupa nu a venit cu costumele sale cool şi nici cu vreun efect special de iluminare. Au folosit Catedrala Sfântului Ştefan, cu o statuie jupuită, iar în fundal apărea şi un templu Aztec, ca artwork.
Hypocrisy:
Hypocrisy a început cu un solo de tobe bestial şi s-a simţit imediat că ei sunt headlinerul adevărat al serii. Multi instrumentalistul Peter Tagtgren, care e şi fondator, compozitor, solist şi chitarist Hypocrisy a părut ceva mai bătrân decât îl lăsasem în perioada Lindemann, dar mai energizat. Faţă de Septiclesh, grupul a vorbit mai puţin cu publicul, a fost mai "supărat", dar cu o scenă mai bogată, mai decorată. Au investit mai mult în prestaţia scenică şi sonorizarea a fost cam la fel ca la Septicflesh, fără suficient detaliu sonor.
Am apreciat jocul de lumini şi am auzit o grămadă de hituri. Au cântat o oră şi 20 de minute şi am auzit super piese ca "Eraser", "Roswell 47", "Chemical Whore" şi "Don't Judge Me". Nu au răzbătut prin boxele clubului elementele de industrial care au consacrat grupul. E vorba despre sampling şi voice over-uri. S-a auzit mai mult death metal pur. Am avut şi 3 bis-uri şi surprinzător de mult mosh pit cu oameni de peste 40 şi chiar 50 de ani. Am remarcat chiar un crowd surfer hiperactiv trecut binişor de tinereţe, care a încurcat puţin lumea şi a fost chiar remarcat de trupă.
Setul de tobe fusese pregătit din timp şi ridicat pe un postament mare. Mi-au plăcut duelurile de chitare de la "Eraser", când Peter şi chitaristul sau schimbau zâmbete şi înlănțuiau notele ochi în ochi, față în faţă. Pe "Chemical Whore" s-a lăsat cu mosh pit şi crowd dividing prea intens, intervenind şi unul dintre oamenii clubului pentru a îl trage în jos pe zurbagiu. Am remarcat şi modul maiestuos şi fioros în care se tot plimbau pe scenă membrii trupei, cu o atitudine de viking venerabil.
Headbanging sincronizat, momente de virtuozitate, 3 piese la bis, dar totuşi o anumită răceală nordică faţă de public am simţit. Peter are totuşi un chip extrem de expresiv şi trăieşte foarte intens fiecare vers şi riff.
