Ólafur Arnalds - For Now I am Winter

Publicul ce aștepta la intrare arăta precum sunetul lui Olafur, elegant, clasic, dar cu influențe alternative, cu dreaduri și bărbi sau tonuri subtile de nou, de nonconformism. Vopsită într-un mov închis și rece, cu două cercuri de luminată difuză coborând din tavan, sala ArCub aducea a un colț de Islanda.

S-a făcut întuneric, iar pe scenă a urcat un tip blond, ciufulit, ce răsucea nervos firul microfonului în mâna stângă. Olafur a început să vorbească timidt. Își uitase tableta (pentru a treia oară!) și nu putea începe concertul, așa că trebuia să ne țină companie până când cineva din echipă o aducea. Publicul chicotea.

Can you sing? Are you sure?

“My latest album was recorded with an orchestra, but you see, touring with an orchestra is very expensive, so we’ll pretend it’s an orchestra within an iPad”, a glumit Olafur când și-a primit tabeta. Era în continuare singur pe scenă și parcă încă îi lipsea ceva. “Can you sing?”, a întrebat artistul. Un “yes” a urcat murmurat din mulțime. “Are you sure?”. Răspunsul a venit șoptit. Instrumentiștii au urcat pe scenă și prima piesă a început cu un “aaaaaaaaaaaa” prelung, furat de la mulțime și mixat de Olafur. În acel moment, glasul publicului era muzica, For Now We were Winter.

Olafur Arnalds în concert pe 21 noiembrie, la ArCub │ FOTO: Vlad Eftenie

Simțeam vibrațiile sub tălpi precum valurile unei mări ce urcă pe notele înalte și îți udă picioarele pentru a se retrage pe notele joase. Pe fundal, un proiector fotosensibil, reacționa și el la tonalitățile înalte și tresărea în jocuri subtile de lumină.

“Hands, be still”, corzile instrumentelor lăsau tăceri ca pauzele dintre cuvinte tocmai pentru a îndemna publicul să-și construiască propriile sensuri și imagini. “We (too) shall rest”, cântau încet, încet rău, până când sunetele se pierdeau în depărtare, tocmai pentru a lăsa mulțimea să le caute. Notele se întâlneau și se împleteau prin aer, pe piesa “Only the Winds” ca niște frânturi din coloana sonoră a unui film cu vapoare fantomă, pe mări înghețate.
Arnór Dan Arnarson li s-a alăturat. Aducea a un James Blake, însă mai fluid. Piesa “Old Skin” se înfășura în jurul vocii lui doar pentru a se deschide mai apoi în layere de sunete cu influențe clasice, electronice sau experimentale.
Fiecare piesă venea cu și dintr-o poveste. Poland – “not every sad song has to come from a heartbreak”, ci chiar și niște drumuri teribile din Polonia pot fi o sursă la fel de bună de inspirație. Una dintre cele mai celebre compoziții ale sale, Ljósið - “lumină”, a fost de fapt scrisă pentru o reclamă la o cadă de baie. Piesa nu i-a fost acceptată, așa că a urcat-o pe youtube. Publicul a îndrăgit-o instant.

Olafur Arnalds s-a întors la bis singur, cu un pahar în mână. Scena își pierduse din rigiditate, iar el avea un aer relaxat, familiar. A interpretat o piesă de pe albumul Living Room Songs, “Lag fyrir ömmu”, dedicată memoriei bunicii sale, cea care l-a obligat să asculte muzică clasică. Fruntea aproape că îi atingea clapele, iar sunetele erau formate din amintiri, din bucurie, din dor. A cântat până când contururile piesei au început să se estompeze și pianul a început să uite notele una căte una. Doar o vioară invizibilă ducea piesa mai departe, tot mai departe, până când nu s-a mai auzit deloc.

Poze de la concertul lui Olafur Arnalds