Gershwin nu a fost pe gustul lui. I se părea ciudat și aiurea. Dar pe atunci avea doar 13-14 ani și cânta la pian. Iar când l-a ascultat pe Stephane Grappelli, cu care a mai cântat prin cluburi, interpretând la vioară Gershwin, lumea lui Nigel Kennedy s-a schimbat. Stephane i-a arătat că pe coarda de vioară, jazzul sună amețitor, că notele acelea pot să schimbe suflete și să mute din loc tristeți. Iar Stephane, care-și merita pe deplin titulatura de „grandfather of jazz violonists” știa cum să se joace cu vioara, cum s-o facă să transmită acea stare pe care doar jazzul ți-o dă. Împreună cu chitaristul Django Reinhardt, el fondase Quintette du hot club de France, bandul numărul 1 de jazz în care instrumentele cu coarde se completau reciproc ca în cel mai fericit mariaj. Atunci Nigel a înțeles că povestea lui se va lega de cea a lui Gershwin și asta a încercat să transmită în concertul de la Sala Palatului, unde Bach, Gerswhin, Nigel și bandul său s-au întâlnit la o șuetă, la un ceai ca între prieteni, la un spectacol.
Să fii vioara lui Nigel este cel mai fain lucru care ți se poate întâmpla. Destinul tău este împlinit și poți să te bucuri de multe, poți să plângi, poți să râzi, poți să te joci și poți să simți parfumul jazzului. Asta simt eu, o vioară, ori de câte ori cânt cu Nigel. Da, se vede că ne cunoaștem de foarte mult timp și nu mai avem secrete unul față de celălalt. Pentru că așa și trebuie, după ani și ani în care am urcat pe atâtea scene împreună. Nu v-a plăcut? Nigel a fost în toane bune, bune de tot, pot să zic. Și știu ce zic, că, așa cum v-am spus, îi cunosc stările. Și luni seară, cu voi, la Sala Palatului, s-a simțit super relaxat, a fost real, glumeț și prietenos. Dacă aș fi putut să râd printre corzi, aș fi făcut-o, credeți-mă, pentru că glumele lui erau faine.
Și mi-au plăcut toate gesturile prietenești și umorul ăla englezesc, uneori acid și saluturile alea ca între băieți, da, toate au fost mereu pe sufletul meu. Da, pentru că asta arată cât de apropiați sunt cei cinci și cât de bine se simt împreună. Și asta se simte în muzică. La jazz nu ai cum să nu te înțelegi cu tipul de la contrabas sau cu cel de la violoncel, pur și simplu n-ai cum, că la improvizații iese aiurea dacă nu-s toți pe aceeași lungime de undă. Nu se poate unul hăis și unul cea. Iar la Gershwin, piesele au patos, au aromă, au acel CEVA care nu are cum să existe dacă interpreții nu intră în starea specială care să permită surprinderea acelor emoții și nuanțe pe care trebuie să le prinzi. Și cine a ascultat „The man I love” sau „How long has this been going on” știu sigur la ce mă refer. Ca paranteză, dacă vreți un plus de savoare, ascultați și variantele intepretate de Ella Fitzgerald. Sunt magnificeeeee... Vă spun eu, da, o vioară, dar credeți-mă, am auzit multe la viața mea.
Concert Nigel Kennedy la Sala Palatului pe 8 octombrie 2018 │ FOTO: Ionut Paraschiv / InfoMusic.ro
Și eu mă simțeam tare bine văzându-l așa, pentru că știam că va pune pe arcușul meu toată bucuria asta și va ieși ceva extraordinar. Mereu îl aud pe Nigel spunând că jazzul este impresionant, imprevizibil și că e o lipsă de respect să încerci să interpretezi o piesă la fel, de două ori. La Sala Palatului, pentru voi, da, m-a făcut să interpretez piesele lui Gershwin într-un fel nou.
Pentru că eu asta am simțit acolo, în timp ce Nigel încerca să mă facă să vorbesc. Da, urmărind ce se întâmplă pe scenă. Totul s-a derulat ca într-o garsonieră de sticlă, ca într-o cameră unde o mână de prieteni buni se adună și repetă pentru că le place ceea ce fac. Iar Nigel și bandul său adoră să se distreze... cântând. Ce poate fi mai frumos decât să te lași furat de muzică, de amestecul de tonuri și ritmuri care te poartă cu gândul la atmosfera aceea new-yorkeză din cluburile anilor 20-30, unde lumea bea whiskey și fumează. Nigel Kenndy a încercat să readucă prin muzica lui aerul acela plin de poveste.
Nigel este un violonist care iese cu mult din tipare. Cu un background solid în muzică clasică, Kennedy se joacă cu arcușul indiferent de partitura pe care o are în față. Cine nu l-a ascultat interpretând, de exemplu, „Anotimpurile” lui Vivaldi, nu știe despre ce vorbesc. Și nu doar Vivaldi. Dar asta e așa, ca temă pentru acasă. Pentru că la Sala Palatului nu a venit cu Vivaldi, ci l-a adus pe prietenul lui, Bach. Îl știți pe Bach, cu siguranță, pentru că voi, cei care ați fost la concertul lui Nigel, ascultați muzică clasică, se vedea clar că vă plac combinațiile acestea de epoci, de tonuri, de ritmuri.
Spre deosebire de Gershwin, pe Bach, Nigel l-a iubit de când era adolescent, el spunând de multe ori că muzica acestui compozitor are un puternic accent meditațional și că-i permite să-și țină degetele antrenate. Iar când asculți sonata Nr.1 în G-Minor interpretată de Nigel, spui: DA, omul ăsta are dreptate.
