Să faci un public întreg să te aclame din momentul intrării și până la plecare nu este un lucru simplu, însă Nigel Kennedy a reușit acest lucru aparent fără efort. Îmbrăcat în cele mai simple și comode haine, cu zâmbetul pe buze și plin de energie, violonistul englez urca pe scena Sălii Palatului în jurul orei 20. Alături de el au fost aproximativ 30 de instrumentiști. Kennedy s-a jucat, a improvizat, ne-a făcut pe toți cei din sală să zâmbim, dar, cel mai important, să rămânem uimiți de virtuozitatea sa.
Concertul a fost format din două acte artistice: primul a fost o dedicație pentru patru artiști cu care Nigel a interacționat sau care l-au inspirat de-a lungul carierei, iar în cel de-al doilea act ne-au fost prezentate „Anotimpurile” lui Vivaldi. Dedicațiile au fost făcute pe rând lui Jarek Smietana, Isaac Stern, Stephane Grappelli și Mark O'Connor. Kennedy a rostit câteva cuvinte despre fiecare, chiar dacă știam deja câte ceva despre conexiunile cu aceștia și din pliantele așezate pe fiecare scaun din sală.
Ni s-a povestit, astfel, că Jarek Smietana a fost un chitarist de jazz și compozitor din Polonia, cu care violonistul englez a cântat în diverse locuri. Din păcate, acesta a murit, și după cum Nigel afirmă, „Polonia nu mai este la fel fără el”. Issac Stern a fost o adevărată inspirație pentru artist încă din tinerețe. A avut parte și de câteva lecții cu acesta, care l-au format pe deplin pe Kennedy. Marele Stephane Grappelli a fost plăcut surprins când un Nigel de 14 ani a urcat pe scenă alături de el și a fost uimit de dragostea cu care el cânta. Și, nu în cel din urmă, Mark O'Connor, l-a inspirat pe violonist prin felul în care a transformat părți din muzica country într-o muzică originală și personală.
Nigel Kennedy, live@Sala Palatului, 16 octombrie 2016
În timpul interpretării, din mijlocul micii orchestre i s-a alăturat o artistă care cânta la oboi, singurul instrument de suflat dintr-o mare de coarde și clape. Cei doi au format un duiet armonios, care te îndemnau să visezi și să simți fiecare notă muzicală transpusă.
Nigel a avut pe tot parcursul concertului o adevărată conexiune cu publicul și nu doar din punct de vedere muzical. Nu contenea să se folosească de umorul sarcastic englezesc și de jocurile de cuvinte. Dar nu glumea doar cu publicul, ci și cu membrii orchestrei. Toți păreau să facă parte dintr-o mare familie. A fost un spectacol grandios. Poate că nu a avut extravaganța unui concert Andre Rieu, dar a avut sentimente, a avut o apropriere incredibilă cu publicul. Nu mai erau două entități, artist și spectatori, ci un tot unitar.
După o pauză bine meritată, de aproximativ 20 de minute, a început și partea a doua. „Anotimpurile” lui Vivaldi au răsunat într-un mod plăcut, tandru. Tranziția dintre ele a fost făcută cu stil, cu corectitudine și puțină excentricitate, cuvânt de altfel definitoriu pentru artist. Primăvara a fost blândă, vara furtunoasă, toamna aprigă și iarna ageră. În acele momente nu îl ascultai pe Vivaldi. Îl ascultai pe un Nigel Kennedy reîncărcat. Vivaldi făcea parte din el. Ba mai mult, la tranziția dintre toamnă și iarnă, am putut să recunosc un solo de vioară din repertoriul lui Bach. Aceasta a fost una dintre dovezile că el poate să păstreze statura sobră, calmă și să interpreteze delicat, fără înflorituri și micile exagerări.
Nigel Kennedy, live@Sala Palatului, 16 octombrie 2016
La finalul capodoperei lui Vivaldi, violonistul englez ne-a uimit și cu un bis format din două cântece irlandeze, „una din sud și una din nord”. Începutul a fost vioi, cântecul având efectul de a te transpune într-un câmp verde din Irlanda, cu dansatori în jurul tău. În contrast, cea de-a doua piesă a fost o baladă, publicul putând recunoaște o îndrăgită piesă a trupei Westlife, „You Raise Me Up”.
Așadar, concertul cu Nigel Kennedy a însemnat simplitate, puritate, joacă și armonie. Un concert care a fost acompaniat de aplauze aproape la fiecare piesă terminată, ropote care la final parcă nu se mai opreau. Genialitatea artistului a fost și va fi apreciată, fără nicio îndoială.
