Pentru că suntem într-o vară foarte ploioasă nu au lipsit torentele de vară de la Metalhead Meeting 2018, ceva mai modeste totuşi decât la Stone Sour. Pelerinele erau totuşi la posturi, la un jeton bucata, doar că rockerii badass nici nu le-au băgat în seamă. Balul a fost deschis de Siska, Phenomy şi The Colony în ziua de vineri 6 iulie. Au urmat şi cei de la InSammer şi apoi Dirty Shirt, primii pe care i-am prins în acea zi, pe motiv de Cupă Mondială care mi-a furat privirea în alte părţi.
Auzisem de Dirty Shirt, le şi ascultasem piesele în varianta de studio, dar live e cu totul altă mâncare de peşte. Oamenii fac ceva total deosebit şi dacă la prima vedere i-ai asocia cu Zdob şi Zdub, eu îi asociez mai degrabă cu Diablo Swing Orchestra. Ansamblul (căci sunt ceva mai mult decât o formaţie) ia piese tradiţionale româneşti şi ungureşti şi le adaugă o tentă metalică.
"Ciocârlia", "Maramu'" sau "Săracă Inima Mea" au primit vocalize geniale de la solist, un om nu mare de stat, dar incredibil de versatil, urcând până la octave feminine şi coborând cum trebuie la growl. Muzicienii au declanşat şi o horă în public şi au promis un album nou în 2019. Dirty Shirt au fost însoţiţi şi de un ansamblu de 4 fete cu viori, care au amplificat orchestraţia trupei. Un act muzical ardelenesc judecând după accentul soliştilor şi care merită toată atenţia şi susţinerea pe viitor.
După un cidru Strongbow Golden şi un burger Switch Eat au început şi pregătirile pentru Sonata Arctica. E amuzant să vezi acum rockeri hardcore mâncând burgeri şi nachos la concert, când la început de mileniu era practica foarte comună să nu cumperi nici bere de la festival ci să strecori o "Săniuţă". Lumea creşte, se maturizează, are şi copii şi îi aduce la metal. Pot respecta asta.
Deloc răi burgerii în cazul în care vă întrebaţi şi preţurile nu au fost chiar exagerate (cam 3 jetoane - 24 lei un burger). Dar suntem aici pentru muzică nu pentru potol, iar Sonata Arctica a intrat pe scenă cu entuziasm. Power metaliştii finlandezi au în spate 23 de ani de carieră şi dacă la nivel de instrumental au fost impecabili, din păcate vocea lui Tony Kakko a cam scârţâit.
Ce e drept vocile în general s-au auzit ciudat la acest festival, fie că vorbim despre Alexi Laiho sau Max Cavalera, deci poate e vina sonorizării. Problema cu Tony e că ţipa foarte mult în microfon şi insista pe note care nu îl avantajau. "Losing My Insanity" a avut prea multe repetiţii şi înălţări bruşte de voce care nu au ieşit la fix.
Am putut asculta şi piese cu mesaj precum "I Have a Right", în care clapele au făcut senzaţie, ducându-ne puţin spre Europe, spre glam şi spre anii '80. S-a auzit şi piesa "Life", care s-a lăsat cu fredonat intens din partea publicului, deşi a avut ruperi dese de ritm. Aş putea spune şi că Sonata Arctica a avut cele mai multe bis-uri dintre trupele prezente, undeva pe la 3-4 piese.
A urmat şi partea mai puţin plăcută a serii şi anume aşteptarea celor de la Children of Bodom. Aceştia au întârziat peste 40 de minute, din cauza unor probleme tehnice, cu sonorizarea. Au fost făcute zeci de probe, simulări, teste, tentative şi la final tot au fost necazuri. Basistului nu i se auzea microfonul, iar clapele nu se auzeau deloc. De fapt clăparul a fost one man show şi motiv de antren, delectând publicul prin felul în care dădea shot sticle de Corona, cântând la clape cu o mână, oarecum plictisit şi amuzat de situaţie.
Alexi Laiho a fost on point, ca un maestru al chitarei ce este, atingând toate notele perfect, dar vocea sa nu s-a auzit prea clar. A fost amuzantă şi atitudinea sa de "surfer dude" şi un stil american de comportament inedit pentru un finlandez. De la Children of Bodom au strălucit "Needled 24/7" şi "Hate Crew Deathroll", dar şi "I Worship Chaos", pe care s-a lăsat cu mosh pit.
De multiple ori Alexi ne-a numit "parte din Hatecrew", deci am trecut examenul de heavy în ochii săi. Un moment mai puţin plăcut a fost când lumea a început să scandeze lozinci politice şi Alexi and co au rămas perplecşi. Concluzia lor? "Nu ştiu ce strigaţi, dar probabil înseamnă că suntem loseri, aşa că mai cântăm una şi plecăm". Şi asta fără vreun bis...
Cam aceasta a fost ziua întâi, iar în zoua doi a plouat serios peste Blood Oath, Rhemorha, An Theos şi Carach Angren. Au urmat cei de la Kataklysm, canadieni death metalişti activi din 1991. Pe ei parcă i-a ajutat mai mult sonorizarea în primă fază. Au avut breakdown-uri epice pe "Narcissist" şi un moment emoţionant de tribut petnru Vinnie Paul pe piesa "Outsider".
Lucrurile au devenit cu adevărat răguşite şi toba a trecut la o cifră octanică mai mare pe "Crippled and Broken", care vira chiar spre thrash puţin. Numărul s-a încheiat cu "The World Is a Dying Insect", cu mesaj social şi ecologic. Odată cu plecarea de pe scenă a celor de la Kataklysm s-a oprit ploaia şi au apărut cei de la Epica.
Formaţia olandeză de symphonic metal este activă din 2002 şi a lansat în acest an single-uri ca "Universal Love Squad" sau "Decoded Poetry". Au mers pe o temă anime la video în ultimul an, spunând o poveste celestiala şi cosmică, care combină science fiction şi magia. La Metalhead Meeting 2018 au deschis showul cu "Eidola", cu trompete înălţătoare şi o tobă de asalt al cetăţii de către orci.
A urmat "Edge of the Blade", care a crescut puţin pulsul participanţilor şi a dat şi naştere la headbanging serios. Chitaristul trupei a solicitat de multiple ori mosh pit, făcând un gest rotativ cu degetele. Lumea nu era chiar extaziată de acest lucru, preferând nachos sau hot dog în detrimentul moshelii. Se păstrau pentru Soulfly pesemne. Am mai puţin auzi "Sancta Terra", piesă din 2007 de pe albumul "The Divine Conspiracy", care a scos în evidenţă vocea solistei.
Totul s-a încheiat cu "Consign to Oblivion", de altfel numele celui de-al doilea album al olandezilor, o creaţie epică care aminteşte de Haggard şi poveştile lor medievale lungi cu nibelungi.
Dar pe cine păcălim? Toată lumea venise să îl vadă pe tătuca Max Cavalera, omul fără de care nu am avea Sepultura şi Soulfly. Este artistul care a brevetat "chitările răguşite" şi care a adus influenţele sud americane, flamenco, samba în heavy metal. Faţă de Children of Bodom, Soulfly nu a întârziat absolut deloc şi instrumentiştii au fost impecabili.
Într-un nor de fum albastru a intrat pe scenă Cavalera, cu o vestă imensă cu ţinte şi pus pe fapte mari cu "Frontlines". Până să putem respira de 2 ori a început "Prophecy", de departe cea mai cunoscută piesa a trupei. Parcă efectul acela înnebunitor de mixaj + pedală de chitară nu s-a auzit atât de tare pe cât ar fi trebuit. Am avut ocazia să ascultăm şi o piesă nouă Soulfly, "The Summoning" de pe un viitor LP care va veni în septembrie.
La 60% din piese a ieşit cu mosh pit, lucru apreciat de Max, care se încărca precum o baterie la fiecare zvâcnire a publicului. Din păcate vocea nu îl mai ţine şi anii lungi de turnee şi-au pus amprenta asupra sa. Pare a fi îmbătrânit 20 de ani de la ultimul concert în care l-am văzut, dar rămâne un monstru sacru, care inspiră respect doar prin prezenţă. Din păcate mai mult decât a se plimba pe scenă şi recita nervos versurile nu mai poate. E OK la chitară în schimb, plus percuţii cariocas.
Dar zeul chitarei a fost Marc Rizzo, care l-a pus în umbră şi pe respectatul Alexi Laiho. A strălucit prin 3 minute de flamenco la final de piesă "Mars" şi a avut un solo medley de Pantera, Metallica, Slayer pe la jumătatea concertului. Am putut asculta şi "Roots", la care a ieşit un mosh pit pe cinste, deşi sub cel de anul trecut de la Metalhead când Sepultura a cântat aceeaşi piesă.
Mi s-a părut bizar şi că am avut doar mosheală şi nici un pic de pogo sau wall of death. Iar cercul de mosh era mititel, cu maxim 40-50 de persoane implicate. Am văzut chiar şi fete la un moment dat în acţiune. Sub ce vedeam la Sepultura în 2003, când se intervenea cu jandarmi şi lacrimogene la Arenele Romane. Am avut ocazia să revenim la albume vechi, ascultând "Bleed", dar fără Fred Durst sau "Back To the Primitive".
"Downstroy" sau "Porrada" au fost şi ele pe setlist şi totul s-a încheiat în salturi cu detentă mare pe un medley de "Jumpdafuckup" cu "Eye for An Eye". Aş fi vrut să aud şi un "Babylon" sau "Innerspirit", dar poate data viitoare. Marc Rizzo a fost vedeta Soulfly pentru mine, iar Cavalera pare a fi îmbătrânit prea mult prea devreme pentru a livra energia necesară unui concert de gen. Părea totuşi încântat de public şi s-a afişat ceva vreme cu steagul nostru şi un tricou de fotbal local.
Cât despre public, a fost oarecum apatic la Children of Bodom, destul de activ la Soulfly şi surprinzător de adolescentin în zona din faţa scenei. Din păcate numerele nu au fost prea mari. Faţă de acum un an a fost mai puţină lume, a fost mai puţină şi decât la Stone Sour, iar faţă de concertul Placebo din vara trecută am fost cam pe la un 40% sau 30% de public. Ştiu, comparăm mere cu pere, dar e păcat să lăsăm perele heavy metal să fie pârguite aşa rar...
Cea mai bună veste a acestui concert e că am văzut mulţi liceeni savurând creaţii Laiho şi Cavalera... Organizare OK, fără cozi mari la intrare sau la bere, burgeri şi suc, dar sonorizarea şi setupul au durat mult şi au fost defectuoase la Children of Bodom. E o problemă cu microfoanele de voce în special. Vedetele au rămas chitarele şi toboşarii, care au fost impecabili.
Metalheazii au savurat din plin această întrunire dedicată lor, asta e tot ce contează până la urmă.
