Pentru prima oară în România. Un concert de promovare al noului album, Dystopia. Promisiunea că vor reveni, pentru că publicul a fost la înălţime. Da, au fost Iced Earth, în Silver Church, pe 22 noiembrie.
Deja am început să mă simt ca acasă în Silver Church. În ultima vreme am prins pe aici câteva concerte iar în seara aceasta am aşteptări mari pentru că sunt un fan declarat al celor de la Iced Earth. Aştept cu nerăbdare să-i văd, mai ales că e prima oară când ajung în România. Mi-am zis: dacă nu au venit când îl aveau pe Mat Barlow ca vocalist, trebuie să-l văd pe Stu Block, oricum ar fi el. L-am ascultat cu Into Eternity şi pot să spun că „vocea” de acolo nu are nimic a face cu stilul Iced Earth, aşa că nerăbdarea este mare.
Concert Iced Earth, Bucuresti, 22 noiembrie 2011
În această seară, meniul este cât se poate de complet. Pentru început am degustat puţin heavy metal britanic, propus de Fury UK. Aceştia nu-s chiar la primele cântări, dar încă sunt puţini cei care ştiu de existenţa lor. Păcat, pentru că au un sound demenţial. Toţi cei din public sunt impresionaţi şi chiar se întreabă de unde-şi pot cumpăra albumele Fury, că-s marfă. Sunt, cu siguranţă, convinşi, de solo-urile remarcabile ale lui Chris Appleton realizate cu repeziciune şi cu adevărată măiestrie. Jos pălăria, maestre Chris! Cei trei sunt impresionaţi, pe bună dreptate, de nebunia publicului din România şi-i invită, după concert, la standul lor, să mai schimbe o vorba-două.
Acum, că ne-am încălzit, ce mai avem în meniul serii? Tot heavy metal, marca White Wizzard. Şi ei sunt la prima apariţie în Silver Church şi încercă să arate că sunt plini de energie, că au piese antrenante. În melodiile lor se regăsesc uşor un Judas Priest sau un Iron Maiden, dar deh, clasicii-s clasici, aşa că nu trebuie să aruncăm cu pietre. Însă, să ne înţelegem: americanii de la White Whizzard nu copiază, doar împrumută ce este mai bun şi apoi trec totul prin filtrul propriu, dând pieselor noutatea şi prospeţimea prezentului.
Concert Iced Earth, Bucuresti, 22 noiembrie 2011
Şi a sosit momentul Iced Earth. Îi ascult de multă vreme şi sunt extrem de curioasă să-i aud live. Sunt o formaţie care împleteşte trash metal, power metal, progressive metal, opera, speed metal. Cât de multe influenţe într-un singur band, nu? Recunosc că am ascultat noul lor album, Dystopia şi pentru că am fost curioasă să văd cum se descurcă Stu Block. L-am pus pe „repeat” de multe ori, spre disperarea vecinilor. Seara a început cu piesa Dystopia. Super melodie, care ne-a introdus imediat în atmosfera Iced Earth. Odată făcută încălzirea, s-a trecut la Angels Holocaust, o piesă mai veche, de prin 1992, din albumul Night of the Stormrider. Recunosc că riffurile lui Schaffer din această piesă m-au făcut să mă îndrăgostesc de Iced Earth, iremediabil. Nici nu m-am dezmeticit bine că am intrat în starea Slave to the Dark, For Victory, When the night falls, Dark City, Anthem sau Watching over me. Toate i-au scos în evidenţă calităţile vocale excepţionale, ne-au făcut să ne dăm seama că Stu este din acest film. Stu este la înălţime. M-a convins că are acea nebunie frumoasă, care a reieşit şi din jocul lui de scenă (priviri pierdute, mişcări care amintesc de pacienţii de la Spitalul 9). Este un tip plin de carismă, care ştie să-şi apropie publicul, care datorită patosului pe care-l pune în toate piesele, cucereşte chiar şi cel mai dur public. Mulţi nu i-au dat nicio şansă lui Stu. Toţi credeau că odată cu plecarea lui Matt Barlow din trupă, Iced Earth va dispărea în scurt timp. Dar iată că Schaffer a făcut din nou o alegere perfectă (iar publicul l-a apreciat pentru asta, scandându-i numele) şi Stu e acum acea gura de aer proaspăt. Şi el speră să realizeze cât mai multe albume cu Iced Earth, pentru că a început să se simtă al naibii de bine cu ei, după cum a spus, pe scenă, într-o pauză între două piese. Într-un interviu recent acordat unei publicaţii din State, Stu declară, în glumă, că atunci când nu cântă cum trebuie, Schaffer îl băga în aşa-numita „kicking ass room”.
Cu blugii rupţi, prinşi pe ici pe colo cu ace de siguranţă, cu degetele care arata semnul V (victorie sau Vendetta, având în vedere masca ce tronează pe scenă), Stu a avut un alt moment excepţional cu piesa Damien. A reuşit să mă facă să am pielea de găină, la care evident că a contribuit şi partea de backing-vocal a lui Schaffer, ce m-a aruncat într-o lume îndepărtată, de poveste.
Revenim la Dystopia, pentru că recent lansatul album a fost, oarecum, vedeta serii. Aşa cum a spus şi Schaffer, albumul musteşte de ceea ce înseamnă dark, agresiv, dar tot el vine şi spune că în toate există o speranţă. Şi aceasta vine din piesa Anthem, un imn care celebrează viaţa. Pe acelaşi plan au fost şi piesele Declaration Day şi Watching over me, care i-au determinat pe cei din public să scandeze numele formaţiei şi să ceară „more, more, more”. Şi au mai fost două piese de colecţie: Dante's Inferno care m-a purtat prin purgatoriu şi mi-a arătat limbile de foc, încât mai-mai că am simţit fierbinţeala tenebrelor şi Iced Earth, piesa ce a pus punct concertului. Acesta a fost şi momentul în care Stu a venit pe scenă fluturând steagul României.
După care totul a îngheţat, scena s-a golit şi am plecat acasă, cu satisfacţia că n-am pierdut timpul.
