Phil Campbell and the Bastard Sons
Mărturisesc nu ştiam mare lucru despre trupa din deschidere, Phil Campbell and the Bastard Sons, în afara faptului că este un spinoff din Motorhead. Avem de-a face cu un grup galez înfiinţat în 2016 de către chitaristul Motorhead, Phil Campbell. De altfel am şi auzit un "Ace of Spaces" cântat în mod excelent de grup pe Arena Naţională. Trebuie să ştiţi că în trupă se află Phil şi cu cei 3 fii ai săi, împreună cu fostul solist Attack! Attack!, Neil Starr.
Grupul are un vibe de "Sons of Anarchy", muzică de bar american rău famat şi virează uneori şi spre rock alternativ. Au păstrat sensibilităţile punk care apăreau uneori în muzica Motorhead.
Guns N' Roses
Ei bine pentru Guns N' Roses am venit la Arena Naţională, mărturisesc cu inima cât un purice, după ce am văzut diferite prestaţii mai puţin reuşite în concertele de afară, pe YouTube. Am şi amintirea concertului din 2010, cu o întârziere de peste 2 ore a lui Axl şi a celui din 2012. Nu prea erau Guns, ci mai mult "Axl şi băieţii" şi nu au sunat bine deloc.
Concertul din 2023 a fost ciudat, din toate punctele de vedere şi majoritatea bune. În primul rând a durat enorm. Nu una, nu două, ci 3 ore, mergând spre 4 chiar. Un asemenea travaliu artistic la bărbaţi de 60 de ani mai rar şi au fost într-o formă de zile mari (Axl are 61 ani, Slash 57, Duff 59). Apoi Axl a părut că întinereşte câte un deceniu cu fiecare oră care trecea.
Setlist-ul a fost gigantic, a inclus 30 de piese şi ne-a trecut prin toată discografia grupului, de la "Appetite for Destruction" la "The Spaghetti Incident". Am auzit şi noutăţi ca "Absurd" şi "Hard Skool", single-uri lansate în ultimul an, dar şi clasice precum "Civil War". Pe această piesă a fost proiectat steagul Ucrainei pe ecran, Axl a venit cu un tricou cu steagul pe el. Tot atunci am avut un şoc: un puştan de nici 8 ani de lângă mine ştia versurile pe de rost.
De altfel, am asistat la o comuniune de generaţii ca nicicând la acest concert: bărbaţi cu părul alb dansând cu tinere cu păr albastru, copii de 8 ani alături de bunici şi tineri corporatişti fredonând laolaltă "Patience".
S-a tot vorbit despre sonorizare în social media, unii de rău, alţii de bine. Conta foarte mult unde stăteai. Dacă stăteai la tribună şi mai ales sus, da, probabil ai auzit totul distorsionat şi mai ales vocea - slab. Am constatat şi că în spate, la Gazon B se auzea mai bine decât în faţă sau pe lateral. Altă certitudine e că Phil Campbell s-a auzit ceva mai clar decât Guns.
Şi dacă e să mai reproşez ceva ar fi ca vocea lui Axl a scârțâit mai degrabă la începutul concertului, decât spre final.
DAR şi e un mare DAR aici, concertul ca ansamblu, ca act artistic a fost excelent. Duff McKagan a fost plin de energie şi a cântat cu un aer foarte cool şi intangibil, ba chiar a avut parte şi de un moment de strălucire când a cântat o piesă vocal.
Slash a fost fabulos, nu a ratat vreo sutime de nota, a avut şi un solo uriaş şi a schimbat cred 10 instrumente muzicale, inclusiv unele double neck.
Au curs apele pe el, a trudit mult şi a rămas mereu "în personaj", fără a comunica cu publicul.
Axl a fost extrem de energic, era greu de urmărit dacă îl filmai cu telefonul, deoarece se tot muta pe scenă, în pas rapid. Şi-a păstrat mişcările din şold pe care le-a brevetat la final de ani 80 şi început de ani 90, simbol al rebeliunii vremii, la fel cum Elvis făcuse cu decenii înainte. E foarte expresiv la faţă, face abuz de gesturi şi nu a ezitat să dea un tribut binemeritat lui Slash, când a prezentat trupa.
Vocea... a cam îmbătrânit şi de la început de carieră Axl a fost "binecuvântat" sau "blestemat" cu un timbru greu de păstrat, de menţinut, de livrat. Înalt, dar şi aspru, muşcător şi rar în lumea rock-ului. Am regăsit părţi din vechiul Axl în multe momente din concert, ceea ce m-a bucurat (expresii faciale, atitudine, voce). Şi nu vechiul Axl din anii 2000, ci din anii 1990, când posterele sale erau în toate camerele fetelor din SUA.
"November Rain" a fost momentul lui Axl, cap-coadă, epopeea sa romantică, livrată perfect pe stadionul plin de oameni cu blitzuri aprinse. Am avut parte şi de un neaşteptat "Knockin' on Heaven's Door", cover după Dylan interpretat aproape cu sfinţenie, ca un ritual religios. Toţi privitorii erau în transă şi au fredonat din toate puterile versurile.
Am savurat un bis în 4 părţi, cu piese ca "Locomotive", "Don't Cry" şi "Paradise City", iar la final Slash ne-a făcut şi o acrobaţie, stând în mâini. De unde atâta energie după atâția litri de apă pierduţi... doar ei ştiu. Am auzit şi "Nightrain", "Welcome to the Jungle" pe parcursul serii, dar şi "Rocket Queen" şi "Shadow of Your Love".
Organizare:
Organizarea a fost impecabilă, accesul s-a făcut rapid, iar la băutură nu prea au fost cozi, dacă ştiai unde să stai. Au fost foarte multe baruri şi - din fericire - nu s-a plătit cu jetoane. Pot obiecta şi că, dacă erai la tribună, nu prea aveai destule baruri, eu stând la gazon şi fiind mai norocos totuşi. Începând devreme, evenimentul ne-a făcut să stăm în soare şi căldură vreo 2-3 ore, ca o bilă neagră pentru programare - fapt însă justificat de lungimea setlistului.
Concluzii:
Fanii Guns au plecat cu siguranţă mulţumiţi, pentru că au fost în prezenţa măiestriei. A fost o versiune de Guns mult peste ce am văzut în 2010 şi 2012, întineriţi cu decenii şi cu un travaliu fizic şi psihic intens, pe o căldură sufocantă. Au fost forţate limitele fizice ale unor hexagenari şi asta doar pentru un public însetat de hard rock, de rebeliunea băieţilor din Los Angeles, care au injectat romantism în punk şi au adus pianul în rock-ul mainstream. Şi ne-au dat personaje legendare ca Axl şi Slash, pe care fie că le iubeşti sau urăşti, eşti obligat să le respecţi după seara de duminică.
RECOMANDARE: Vezi galeria de poze live Guns N'Roses