"Chrysta Bell arată și cântă ca într-un vis devenit realitate", spunea David Lynch. Și de când am citit asta, am tot ascultat piesele ei și i-am dat dreptate maestrului. Scriu rândurile de față având în urechi melodia "Back Seat" și-mi dau seama că este o piesă în care poți fi atins de cuvinte, în care un vers te poate gâdila pe mână, în care o notă muzicală ți se poate furișa pe șira spinării, dându-ți fiori. Asta face Chrysta Bell. Îți permite să-ți asculți simțurile chiar dacă n-ai făcut-o niciodată până în acel moment, te pune în contact cu latura ta senzuală, cu partea aceea de inimă pe care o considerai neagră și mică.
"Feels like love". Da, așa este. Dragostea, pasiunea, senzualitatea, erotismul se regăsesc în muzica Chrystei Bell și nu doar în ultimul album care tocmai a ieșit pe piață și cu care ea a venit la București, într-un nou concert. Toate acestea sunt lait motivele pieselor ei, Chrysta nu există decât prin simțuri. Urmărește-i mișcările brațelor și vei auzi notele muzicale chiar dacă ești surd, fii atent la privirile ei hipnotizatoare și vei ști că atunci cântă despre dragoste și pasiune, admiră-i modul în care dansează și atunci vei înțelege afirmația lui David Lynch. Și de aceea ea a devenit muza lui, pentru că se știe că el venerează tot ce este feminin, tot ce este sensibil și coborât, parcă dintr-o altă dimensiune.
Chrysta Bell este întruchiparea feminității maxime pe care o exprimă prin toți porii, ea cântă pentru fiecare dintre cei din sală, nu unui grup compact de indivizi care au plătit un bilet la concert. În Club Control am simțit privirile ei îndreptate către fiecare în parte, au fost momente de contact vizual cu ea în care da, mi-a șoptit MIE și doar MIE acele versuri și cred că fiecare a simțit asta. I-a privit și pe cei de la balcon, a fost cu fiecare dintre ei în călătoria asta muzicală de aproape două ore în care piesele mai vechi, "Beat the Beat", "Everest", "All the Things" (scrisă împreună cu, ați ghicit, David Lynch) sau "Undertow" s-au împletit perfect cu cele câteva de pe cel mai recent album.
Privirile atrag, privirile te fac să te simți părtaș la orice notă muzicală, privirile te fac să vibrezi cu dragostea despre care ea cântă și în felul acesta te lasă să fii aproape de tine. Da, gesturile, privirile, mulțumirile aproape șoptite, totul poate părea regizat și lucrat în oglindă pentru unii, dar totuși la Chrysta sunt naturale, vin de la sine, vin din felul ei de-a fi în contact cu ea însăși, cu tot ce este dincolo de ea și de univers.
"Ție ți-a făcut cu mâna", a întrebat un tip dintr-un grup de prieteni veniți s-o asculte pe Chrysta Bell. "Da, mie", a răspuns norocosul care a avut curaj să facă gestul cu pricina, negândindu-se că va primi un salut din partea ei. Wow, te-a remarcat...
Da, Chrysta i-a remarcat pe toți, i-a făcut pe toți să se simtă acolo, să se simtă prezenți cu totul la un concert. Și asta a fost foarte mișto. Așa că atunci când a fost versul unei piese, "Do you think you could love me", cei din sală au gândit, la unison, YEAH, WE COULD.