La șapte ore de București, șase de Cluj, cinci de Sibiu, patru de Arad, trei de Timișoara, Festivalul de Jazz de la Gărâna - ajuns la cea de-a 17-a ediție - nu este un loc accesibil pentru toată lumea. Cu toate acestea, Gărâna Jazz Festival a devenit un eveniment de referință care aduce în Poiana Lupului nume sonore ale jazz-ului din toate colțurile lumii. Anul acesta printre artiștii prezenți s-au numărat Charles Lloyd, John Surman, Peter Werthiemer, Bugge Wesseltroft, dar și artiști locali precum Luiza Zan și Irina Popa & The Sinners.
Gărâna Jazz Festival 2013
În Poiana Lupului se mănâncă și se vorbește ardelenește
Poiana Lupului se află pe un deal, lângă satul Gărâna, la poalele munților Semenic. Când praful de pe drumul forestier începe să se ridice și corturi colorate se ivesc pe de o parte și de alta, știi că ai ajuns. Îi recunoști ușor pe “profesioniști” (cei care vin la festival de ani de zile) după mașinile de teren care se desfac precum brațele lui Inspector Gadget și din care ies corturi suspendate, terase cu tot cu grătar și ceaun, mese, scaune și ici colo câte un hamac. Îi identifici și pe cei care vin pentru prima dată după corturile strâmbe puse prea aproape de pârâul ce acompaniază an de an festivalul cu clipocitul său neîntrerupt. Bătrâni, tineri, copii sau părinți - pe toți îi unește un fel de încăpățânare care îi determină să ducă o veritabilă bătălie cu natura pentru a asculta jazz de cea mai bună calitate.
Pe timpul festivalului, localnicii își deschid casele vizitatorilor, iar unii se mută chiar în Poiana Lupului pentru a servi mâncăruri tradiționale ardelenești dintre care nu lipsește gulașul, brânza de oaie sau păstrăvul prins pe un pârâu din apropiere, zic ei. Îți vorbesc în grai molcom asezonat din când în când de câte un “no biiine” și dacă ai timp îți vor spune povești din anii trecuți.
În fața scenei se întinde o mare de bușteni răsturnați dintre care se mai ridică câteva capete ciufulite ale celor care nu au mai ajuns la cort și au rămas peste noapte înfofoliți în saci de dormit sau chiar costume de ski. În partea stângă, scena este flancată de o ambulanță culturală ce oferă alinarea prin cărți și CD-uri. Câini și copii se aleargă în voie printre buturugi. Pe fundal se acordează un pian în timp ce un grup de prieteni își beau cafeaua cu ochii încă umflați de somn.
Conform programului sau organizate spontan, în timpul zilei au loc mici concerte pe scena festivalului sau în câteva locații din apropiere. Cei care au descoperit drumul spre Brebu, sâmbătă la prânz, au putut să-i asculte pe saxofonistul Nicolas Simon și chitaristul Sorin Romanescu în biserica din sat. Buni prieteni încă din 2009 când au înregistrat Transylvania Jazz, cei doi artiști au oferit un recital de 100 de minute ancorat parcă în sacralitatea locului.
Primele rânduri sunt rezervate
La lăsarea serii, oamenii se strâng pe băncile natuarale din fața scenei. Primele rânduri sunt rezervate dinainte cu pături cu modele românești sau izoprene plasate strategic. Locurile se ocupă precum liniile unui joc de tetris. Oameni de toate vârstele se amesteca. Mircea Toma nu mai este Mircea Toma, ci tatăl care își duce fiul pe umeri. Alexandru Andrieș stă de vorbă într-un colț cu un vechi prieten. Cătălin Ștefănescu e luat pe sus de un grup zgomotos și se pierde în ultimele rânduri. Concertul începe.
Florian Lungu deschide festivalul în fiecare seară cu puternicul său accent ardelenesc. Știe câte o poveste despre fiecare artist care urmează să urce pe scenă. Nu se poate abține și mai scapă câte o glumă sau un banc ce nu poate însă fi reprodus aici. Dar în mijlocul munților publicul chicotește și îl răsplătește cu aplauze.
Frigul de la Gărâna se simte tot mai tare odată cu lăsarea nopții
Mulți artiști provin din țări nordice – poate pentru a se adapta mai bine la frigul de la Gărâna care se simte tot mai tare odată cu lăsarea nopții. Ne vedem răsuflarea transformându-se în abur alb. Pe scenă, saxofonistul scoţian Tommy Smith își freaca mâinile pentru a se încălzi. Arild Andersen Trio format din Andersen, Paolo Vinaccia și Simth și considerat de unii cel mai consistem trio din jazz-ul contemporan au interpretat piese din viitorul lor proiect Mira – stea din constelația Cetus. Cu o tehnică extraordinară, cei trei instrumentiști se puneau cu modestie unul pe celălalt în valoare. Parcă invocate, la final cerul s-a umplut de stele.
A urmat Luiza Zan cu părul ei negru și lung strâns într-o coadă la spate. Mică de statură și parcă translucidă din cauza frigului, Luiza părea că tocmai ajunsese acolo din altă lume. Acompaniată de saxofonistul american Rick Condit, Gyarfas Istvan la chitară și Berkes Balazs la contrabass, Luiza a cântat un gen de flamenco și fado care, în mijlocul nopții te purta într-o cafenea din Brazilia, iar țigările aprinse din jur se transformau în trabucuri scumpe. Senzația s-a destrămat brusc însă când Luiza a anunțat la final că nu poate reveni la bis din caza lui John Surman care urma să urce pe scenă. Comentariul răutăcios făcut de artistă contrasta profund cu bucuria tuturor celorlalți de a fi și a cânta în Poiană.
Gărâna Jazz Festival 2013
În cea de-a treia seară, trupa In The Country - care la nici un an de la formare câștiga în 2004 premiul pentru “The Best Norweigian Young Jazz Artists” - a urcat pe scenă în jurul orei 3:00 dimineața. Poate tocmai pentru a le mulțumi celor care au rămas până la acea oră, recitalul lor a fost excepțional. Leaderul formației, pianistul Morten Qvenild are un stil aparte și astfel întregul grup se distinge prin influențele rock și lipsa standardelor clasice de jazz. La final publicul a aplaudat în picioare.
Ar fi multe de povestit despre fiecare artist în parte: extravaganța solistei Irina Popa care surprindea cu jobenul negru asortat unui costum de latex, sunetul inconfundabil al saxofonul lui John Surman, cuvintele românești rostite de Peter Wertheimer, energia polonezilor Pawel Kaczmarczyk Audiofeeling Band, universul creativ al lui Nicolas Simion, Eugen Gondi și Sorin Romanescu sau bucuria ce se citea pe fața celor de la Magnus Ostrom band.
Bugge Wesseltoft s-a aplecat asupra pianului și în loc să-l acordeze a început să cânte
Poate unul dintre cele mai surpinzătoare momente (pentru mine cel puțin) a fost solo-ul lui Bugge Wesseltoft. În cea de-a treia seară, un pic după miezul nopții a urcat pe scenă un bărbat trecut de 50 de ani, în jeans și hanorac. Mă gândeam că va acorda pianul, care, nu știu exact când, fusese înlocuit cu un instrument al cărui capac întruchipa un cal de lemn, ridicat în două picioare. Bugge s-a aplecat asupra pianului și în loc să-l acordeze a început să cânte. Murmurul din Poiană s-a oprit. Încovoiați de frig, înfășurați în pături groase sau saci de dormit, iubitorii de jazz ascultau cu evlavie sunetul pianului. Cerul era împânzit de stele, iar copii adormiseră în brațele părinților. Muzica se plimba în voie printre băncile de lemn, urca pe dealul din dreapta printre crucile cimitirului din Gărâna, printre brazi, traversa pârul rece de munte și se întorcea în Poiană. Când s-a oprit din cântat a fost un moment complet de liniște ce a durat mai bine de 10 secunde, urmat de aplauze frenetice.
Garâna Jazz Festival nu este un festival de bifat, ci este un festival de trăit, de urmărit an de an, de vizitat și revizitat.
Fotografii de Romina Stan.
