Cine e Doomnezeu?
În primul rând formaţia e tânără, a debutat prin 2019, erupând în peisajul rock de la noi cu o reinterpretare a colindului "La Viflaim colo-n jos". Ulterior a lansat şi alte piese care explorează teme existenţiale şi spirituale. Muzicienii din grup poarta măşti, aidoma celor de la SPP, LVX Machina, un trend tot mai răspândit la noi, după ce au făcut-o în afară Sleep Token sau Slipknot.
Oficial trupa e promovată ca "stoner doom creştin ortodox". Am studiat atent "problema" şi încă nu îmi pot da seama dacă grupul "e pe bune", adică avem cu adevărat de-a face cu rock creştin, sau e doar un gimmick, clasicele glume de rockeri ai începutului de ani 2000 cu orice are legătură cu biserica. Sau poate că e vorba despre ambele. O parte din mine speră că avem aici câţiva studenţi la seminar sau chiar preoţi care au pus-o de o formaţie. Ar fi inedit, "autentic", cum se tot face abuz zilele astea de cuvânt.
Costumele par desprinse din icoane ortodoxe din vechime, dar growl-ul şi imaginea ameninţătoare a muzicienilor nu cadrează cu Dumnezeirea. Poate cu Dumnezeul Vechiului Testament, cel mânios...
Church of Cthulhu
Church of Cthulhu au cântat în deschidere şi despre trupa asta chiar că nu ştiu mare lucru, aşa că a trebuit să mă documentez şi mai abitir. Aşa am aflat că s-a înfiinţat în 2017 la Piatra Neamţ şi era iniţial un duo de noise şi doom. Ulterior devenea proiect solo în 2019, şi a ajuns să împrumute influenţe de stoner, sludge şi chiar blues şi country.
Trupa are o pasiune pentru universul lui H. P. Lovecraft şi mitul lui Cthulhu şi e pasionată de peisaje sonice grele, întunecate, apăsătoare. Muzicienii apar în robe, care le acoperă feţele, nu prea ne cadorisesc cu bucăţi vocale, poate doar growl-uri, emise de solistul care purta un soi de beţe de tobe pe stil vechi, din genul celor care bat când era cineva executat în piaţa mare.
Piesele au fost lungi, asurzitoare, apăsătoare, e o trupă greu de digerat, cu care trebuie să ai răbdare. Chitara m-a fascinat pe mine, mai ales chitaristul din dreapta scenei, cu instrumentul său mov transparent. Pedalele folosite în concert şi efectele de pe chitare le dădeau un sunet de avion supersonic care străbate cerul şi doboară bariera sonică.
Mi-a plăcut mult şi că a rămas chitaristul să facă nişte zgomot ca la carte, asurzindu-ne şi după ce a plecat trupa şi a venit Doomnezeu pe scenă. Riffurile au fost adesea repetitive și lente, amplificând senzația de gravitate.
Doomnezeu
După vreo 40-50 de minute ale trupei în deschidere ne-am putut bucura şi de "slujbă", cum a zis solistul. De departe cel mai energic membru al trupei era micul basist. Mic la trup, dar inimos, nu avea stare o secundă şi cânta cu mult patos la basul său, având parte şi de un mic solo la final. Dădea din cap cel mai activ, părea pur şi simplu bucuros că e pe scenă.
Mult mai calm era chitaristul de ritm din stânga sa, cel cu luna deasupra măştii, care adăuga o gravitate costumelor celor de pe scenă. Vedeta părea să fie chitaristul solo, cu rol de backing vocal uneori, cu acea mască cu soare pe cap. Un fel de Statuia Libertăţii, stil românesc, cu două codiţe de pleată desprinse lateral şi distrându-se de minune pe piesa "Du-ne, adu-ne", unde are un solo delicios.
Ce nu ştiam eu e că există şi două domnişoare ca backing vocal, care contribuie mult la atmosfera creată de trupă, mai ales la elementele corale din "La viflaim".
Pot spune că tot ce cântă Doomnezeu e doom metal, cu excepţia a două piese. Aş zice ca "Lazăr" se duce spre gothic metal puţin şi chiar rock progresiv. Partea calmă de la mijloc m-a dus cu gândul la Antimatter, Anathema. Vocea din "Lazăr" e fix ca la trupele bune de rock din România din anii '80 şi '90. Are ceva de Conexiuni, Celelalte Cuvinte, Sfinx, Phoenix poate.
Iar cealaltă piesă atipică este "Pace ţie frate", care e metal alternativ pur. Are ceva de Rage Against the Machine, ba chiar System of a Down. Riff-ul e contagios cu siguranţă şi cu alt tip de public ar fi ieşit şi mosh pit. Poate fără interludiile flower power ranforsate de donşoarele de la voce.
"Molifta" a început cu "Atotţiitorul", o bucată nouă şi complexă, ceva mai heavy a muzicienilor, mai degrabă instrumentală. Chitara e absolut bestială, aminteşte de Black Sabbath, de Pentagram, poate de un Candlemass mai melodios.
Momentul când mi-am dat seama că sunt la un concert de calitate e când a început "Ţine-i Blânzi". Chiar dacă vocea a jucat feste şi "instrumentele cereşti" erau tunate cam aiurea, am sesizat esenţa compoziţiei, iar modul în care a aluneca corala feminină pe melodie m-a şocat până în miez. Aici chitaristul backing vocal a făcut o treabă excelentă, în a îşi îmbina vocea cu a enoriaşelor.
Nu uit nici de sintetizator, care uneori ne aruncă în anii '70 şi spre The Doors, sau spre stoner rock, că tot acoperă acest segment Doomnezeu.
Cred că acest concert putea fi mixat altfel şi chitarele puteau fi tunate altfel şi mă refer cu mai puţin distors şi mai puţin volum. Dar hei, ăsta e farmecul doom-ului nu? Chitarele alea apăsătoare, care te strivesc sub greutatea lor de tone, nu kilograme. Din păcate vor îneca voce, clape, tobe, bas, cam orice. Imprimă totuşi disperare, pierdere, moarte, introspecţie, ca orice DOOM care se respectă.
Tare sunt curios cum ar suna Doomnezeu pe un set acustic...
Cât despre tematica abordată de trupă, ca persoana care în liceu şi facultate scria proze edgy XXX cu/despre preoţi cred că pot mirosi când e vorba de ironie sau când e "pe bune". Înclin să cred că "nu e pe bune" vreo 70%.
Concluzii
Întreg concertul a fost asurzitor, nu am mai surzit aşa de la Paradise Lost la Arenele Române în 2014, când am stat în faţă. Am înţeles că se practică la trupele de doom, death, black, să te asurzească pentru a camufla vreo lipsă de talent vocal sau eventuale alunecări de chitară.
3 merite are trupa asta:
- m-a făcut să dau din cap cum n-au făcut trupe mari în 2024, de m-a durut gâtul 2 zile după
- m-a asurzit cum nu a mai făcut-o nimeni de un deceniu
- m-a făcut să îi ascult piesele de studio, auzind cât de atractiv sunau ele live
Cu urechile ţiuind vă recomand totuşi să vedeţi Doomnezeu în concert, fie şi numai pentru a înţelege unde se termină muzică bisericească şi unde începe doom metal-ul de aici. Şi a rămâne cu tentaţia de a asculta şi variantele de studio ale pieselor. Atenţie şi la versuri, nu trebuie deloc neglijate şi judecând strict după ele, e mai mult vorba de slăvire, decât de ironie.
Dacă trupa asta foloseşte o întreagă religie ortodoxă ca gimmick atunci se expune la "luare în deşert", dar involuntar creează şi un Catch-22 şi generează prozeliţi neaşteptaţi religiei. Asta pentru că inevitabil sunt fani care se vor întreba "şi dacă e pe bune?". Şi dacă nu e? Atunci e "fake it till you make it" şi vom ajunge cu toţii într-un rai fals, în care vom adăsta convinşi că suntem în rai şi vom asculta Doomnezeu până la finalul veacurilor.
Sau într-un iad fals, în care Nietzsche predă religie.
