Haelos
În deschiderea Depeche Mode au cântat cei de Haelos, care sună undeva între Morcheeba şi M83. Au un peisaj sonic superb în spate, plin de tristeţe nordică, deşi vorbim de britanici aici. Ei cântă trip-hop şi îi putem asocia cu valul post Massive Attack, cu sensibilitate mare pentru sintetizatoare şi voci feminine. Au sunat binişor, dar parcă mi-aş fi dorit să aud mai multe piese.
Cumva m-a băgat mai mult în transa pre-Depeche techno-ul generic redat de speakere cu minute înainte de urcarea headlinerului pe scenă.
Depeche Mode
Concertul Depeche Mode de la Bucureşti de pe 26 iulie 2023 se poate spune că a avut 3 acte: încălzirea, momentul furtunii şi ultima treime, cea epică. Dave Gahan, Martin Gore, basistul şi toboşarul care îi însoţeau au cântat în faţa a 45.000 de spectatori timp de aproximativ 2 ore.
Au fost probleme cu sonorizarea? Au fost. Am sondat asta, stând la Gazon B, ba lateral dreapta, lateral stânga sau în centru. Vocea lui Gahan s-a auzit înfundat şi basul a fost prea puternic. În dialogurile sale cu publicul nu s-au distins foarte multe cuvinte. Cumva parcă s-a auzit mai bine în a doua parte a concertului şi pe partea stângă a scenei.
Ploaia a fost un personaj de sine stătător al serii, ploaie torenţială, de vară, însoţită de tunete şi fulgere. A fost şi un moment de acalmie între piese, când Depeche nu mai cânta, se auzea doar ploaia şi toată lumea a simţit nevoia să aprindă blitzul pentru a face lumină pe Arena Naţională. S-a mai întâmplat şi la câteva piese şi evident că pe "Never Let Me Down Again", a treia piesă de la bis am avut şi marea de mâini fluturând care e deja trademark pentru acest track în fiecare concert al formaţiei.
Setlist-ul a fost generos, cu 23 de piese incluse. Totul a început cu două piese de pe noul album, "Memento Mori", "My Cosmos Is Mine" şi "Wagging Tongue". În continuare susţin că "My Cosmos" sună mai mult a Nine Inch Nails decât a Depeche. Am început să revenim la clasice precum "Walking in My Shoes", a doua mea piesă preferată de la Depeche într-un top personal, depăşită doar de "Only When I Lose Myself".
Lucrurile au devenit sexy pe "It's No Good", imnul oficial al bărbaţilor care doresc să cucerească o femeie şi eşuează lamentabil. Stau dovada cele două videoclipuri ale trupei, unul care l-a făcut pe Dave vedeta glam pe vecie, chiar şi ironic. De altfel, Dave şi-a adus tot arsenalul de mişcări de dans la Bucureşti, de la piruete la unduitul de şolduri asemenea unui şarpe cu vestă elegantă.
Am avut parte şi de riff-uri rock ceva mai solide pe "I Feel You", dar şi de un moment emoţionant, de tribut pentru Andrew Fletcher, care a încetat din viaţă în 2022. Lui i s-a dedicat piesa "World In My Eyes". "Wrong" şi "Stripped" au întregit un sound aproape industrial al muzicienilor de pe scenă, în vreme ce ploaia turna nemilos peste fani. Aici Gahan e un veritabil sample mușcător, care te bântuie cu vocea sa.
"John the Revelator" ne-a adus o doză de country, iar "Enjoy the Silence" a făcut toată lumea să ţopăie şi să ne minunăm iar cum câteva note de chitară pot defini întreaga angoasa a anilor '80 şi '90. Falia între bunăstarea anilor '80 din Vest şi privaţiunile din Est, apoi revoluţiile din 1989, confuzia anilor '90 la început sunt rezumate în acest track, care datează chiar din 1990.
Ne-am întors şi la debutul trupei din 1981 cu "I Just Can't Get Enough", pe care îl tot aveam în minte pe Dave Gahan adolescentin, cu mărul lui Adam mare, freza unsă cu mult gel şi haine parcă alese de părinţi. Toate încheiate cu un uriaş topping de "Personal Jesus", motivul pentru care unii oameni au venit la show.
Concluzii
Dave Gahan (61 ani) şi Martin Gore (62 ani) au pierdut puţin din frenezia specifică Depeche şi dozează acum energia pe scenă într-un mod elegant. Gahan încă dansează îndrăcit, dar se vede că se menajează. Gore e numai zâmbet şi e magician la chitara şi clape.
Vocea baritonală a lui David nu a fost totuşi bine pusă în evidenţă de sonorizarea de pe Arena Naţională. S-a auzit slab, înfundat, de fapt ,întregul concert trebuia să aibă volumul mai sus, simt.
Ce a fost perfect a fost aspectul vizual, marca Anton Corbijn, omul din spatele imaginii, artwork-ului, clipurilor Depeche. Proiecţiile au fost excelent sincronizate cu muzică şi am apreciat cele 2-3 filmări glitchy cu Dave pe piesele clasice. A dat Depeche Mode totul pe scenă cum a făcut Guns acum două săptămâni? Emoţional da, ca energie? Parcă nu. Nu am avut nici mult dialog cu publicul, dar mi-a plăcut să îi văd pe Dave şi Martin ieşind sub ploaia torenţială şi savurând-o, cu fulgere deasupra care să le potenţeze imaginea de zei synth pop.
Chiar dacă lumea a părut a se simţi excelent, a fost o mini frână de mână trasă pe undeva, pe care nu ştiu de unde să o apuc exact. S-a dat un 80% din potenţial, nu un 100% parcă - chiar dacă nimeni nu ar trebui să măsoare totuşi în procente cât din suflet dai pe scenă, cât mai poţi da şi cât alegi să te dai publicului...