"Count Basie Orchestra există de optzeci de ani, Rolling Stones există doar de cincizeci!" a spus conductorul Dennis Mackrel la un moment dat în timpul concertului de la Sala Palatului din seara de 14 mai, și este poate cel mai important lucru pentru care cei care s-au aflat în public ar trebui să fie mândri.
Orchestra înființată de pianistul Count Basie în 1936 a rezistat trecerii anilor și declinului popularității big-bandurilor de jazz cu care s-a lovit America, a rezistat și după trecerea în neființă a fondatorului său și și-a continuat activitatea până în prezent, ajungând și în România pentru a oferi o demonstrație de big-band jazz cum rareori putem vedea aici.
Concertul de la Sala Palatului a fost deschis de un quartet românesc, Django Sound Quartet, care a antrenat publicul cu gypsy jazz sau jazz manouche, denumiri în engleză și franceză care descriu un stil de muzică românesc, o combinație de jazz cu muzică populară și muzică lăutărească. Inițial, prezența acestui tip de quartet în deschiderea Count Basie Orchestra ni s-a părut neadecvată. Având în vedere diferența uriașă de stiluri dintre muzica celor două grupuri, ni s-a părut ca nu era nevoie de nici o deschidere pentru acest big-band legendar, și că toți cei care veniseră acolo, au venit strict ca să îi vadă pe ei, și nu să fie întreținuți timp de 40 de minute de muzică pe care oricum o cunosc și au auzit-o deseori pe teritoriul țării.
Totuși, ne-am schimbat părerea după ce am văzut cu câtă bucurie vorbea conductorul orchestrei despre limba română și despre plăcerea de a se afla în România. Ne-am gândit că, de fapt, demonstrația celor de la Django Sound Quartet a fost un fel de urare de bun-venit a românilor pentru Count Basie Orchestra, în care le-au arătat cum se cântă la noi, lucru care i-a bucurat pe membrii orchestrei.
În momentul în care big-bandul a umplut scena, ne-am dat seama ca alama instrumentelor de suflat strălucește într-un mod unic în fața reflectoarelor, și că ne este dat destul de rar să avem parte de o orchestra de jazz pe scenele românești. Cealaltă orchestra de jazz care dăinuie de zeci de ani, Duke Ellington Orchestra, a avut grijă să ne demonstreze de câteva ori, tot pe scena Sălii Palatului, ce înseamnă jazzul de big-band, așa că puteam lua doar această experiență drept punct de comparație.
Ce am simțit pe parcursul serii a fost mai degrabă o linie continuă decât entuziasm gradat, și asta pentru că, deși nu avem o ureche atât de antrenată ca să putem analiza mai amănunțit compozițiile abordate, ne putem da seama că alegerea playlistului a fost una de compoziții cuminți, clasice, fără prea multe înflorituri sau ieșiri din ritm. Am ascultat un amestec de compoziții ale lui Fat Jones, Neil Hefti, Ernie Wilkins, am ascultat un tribute către Harry Carney, cel mai longeviv saxofonist de la Duke Ellington Orchestra, am ascultat o piesă dedicată reginei Angliei, o piesă dedicată copiilor prezenți în sală și multe altele.
Am avut parte pentru câteva piese, spre sfârșitul concertului, și de solista Brianna Thomas, pe care am așteptat-o de la începutul concertului de altfel, având în minte colaborările orchestrei în timp cu vocaliști legendari precum Ella Fitzgerald, Frank Sinatra sau Billie Holiday. Brianna Thomas a umplut sala cu vocea ei, putem spune că a străpuns-o chiar, cu o putere deosebită, dar din păcate farmecul și căldura solistei au fost departe de cele ale Ellei Fitzgerald, așa cum am văzut-o în înregistrări alături de Count Basie Orchestra.
Sala a fost populată doar cam pe jumătate, dar cei care s-au aflat în ea au avut grijă să mențină o atmosferă caldă și să îi răsplătească cu multe aplauze pe cei de la "The Legendary Count Basie Orchestra", așa cum îi numea conductorul Dennis Mackrel, aceștia revenind la final pentru un bis. A fost, într-adevăr, o onoare să fim în prezența unei orchestre de jazz care face parte din istorie, și ne dorim mai des astfel de evenimente în România.
Vezi galeria completă de la concertul Count Basie Orchestra, 14 mai 2013, Sala Palatului