Siamese
Din păcate am ajuns un pic mai târziu și am prins doar una dintre cele două trupe din deschidere și anume Siamese. Prima impresie? La un "blergh" distanță de Architects. Aveau vocea soft la refren potrivită, aveau growl necesar, aveau energie, plus elementele electronice. Au cântat surprinzător de mult și au interacționat cu publicul multicel pentru un grup aflat la prima sosire în România. Danezi, puși pe distracție și antren, ne-au comparat cu publicul din Bulgaria pentru a ne stârni. Se putea face și moshpit, dar publicul eminamente familist nu venise pentru asta.
Corey Taylor
Într-un fel, proiectul solo al lui Corey Taylor ar putea fi văzut ca un soi de Stone Sour, doar are același solist și chitarist (Corey și Martucci). Nu mai țin minte exact cât a interacționat solistul Slipknot cu noi în 2022 sau 2018, dar dacă ar fi să folosesc un cuvânt din popor pentru cantitatea interacțiunii sale de acum, acela ar fi "căcălău!"
A vorbit cu noi după fiecare piesă, a aprins luminile să ne vadă mai bine, ne-a complimentat, ba chiar a și plâns de față cu noi. A făcut asta înainte de piesa "Home", prima piesă scrisă pentru soția sa, cu care este împreună de 7 ani. Ea l-ar fi ajutat să treacă prin niște momente foarte grele și îi va fi etern recunoscător.
Dar nu a fost totul doar despre lacrimi, deși cred că 80% dintre oamenii de la concert veniseră pentru balada "Snuff". Am avut și un moment comic, atunci când Corey a cântat piesa tematică din desenul "Sponge Bob SquarePants". Puțin, opintit, ironic, dar haios.
Show-ul a început cu "Post Traumatic Blues", single de pe albumul solo "CMF2", lansat de Corey în 2023. Al doilea din cariera sa solo, de altfel, după "CMF" de câțiva ani înainte. Am avut parte și de mult Stone Sour, cu piese ca "Made of Scars", dar și preferata mea, "Song #3" de pe "Hydrograd". Sună a baladă atemporală, prietenoasă cu radio-ul, la refren a melodie de bal de clasa a 12-a. În sensul bun, nu rău.
Poate momentul meu preferat din show a fost cel în care Corey se pregătea să cânte "Before I Forget" de la Slipknot. Inițial a zis că nu o cântă, dar apoi ne-a spus "before I forget" și a început să prezinte fiecare muzician. Apoi "before I forget" și ne-a spus ce mult îi place de noi. Și "before I forget" și tot continua acest joculeț.
Melodie livrată perfect, parcă într-un tempo mai grăbit decât la Slipknot și cu sunet mai puțin "murdar" decât al băieților din Iowa. Dar vocea era acolo, prezența era acolo, chitara era acolo.
S-a auzit și "Snuff", una dintre cele mai puternice balade din rock, ceva ce nu te-ai fi așteptat de la Slipknot. Sau mă rog, dacă asculți "Circle", "Till We Die" sau "Vermillion" te cam aștepți. Între videoclipul cu actorul din "Portocala Mecanică", interpretarea sfâșietoare a lui Corey, blitzurile aprinse, s-au făcut mai multe piei de găină la Arenele Romane decât la Avicola Crevedia.
Am văzut ochi înlăcrimați, publicul a cântat mai bine de jumătate de piesă și solo-ul dinspre final a fost la fel de "pumn în stomac" ca de obicei. Și de parcă nu era de ajuns, "Through Glass" ne-a dus în angoasa lui 2006, când Corey se confrunta cu fățărnicia Hollywood-ului în videoclipul cu starlete. O baladă country aș zice, sau pe aproape, una despre melancolie, singurătate și importanța de a întreba "how do you feel?"
Corey a fost mereu plin de energie, zâmbitor, implicat, interactiv cu publicul din fața sa. Publicul i-a răspuns cu aceeași monedă, dar a refuzat să facă moshpit când i s-a propus. Așa cum spuneam, public familist, mulți oameni 35+, veniți cu copiii acolo. La final, am avut o bomboană de interpretare a lui "Duality" de la Slipknot și parcă-parcă s-au mai vânzolit privitorii și s-a făcut headbanging peste medie.
Growl-urile lui Corey au fost delicioase. Ca organizare am apreciat că nu prea au fost cozi, că nu s-a plătit cu jetoane și... hot dog-ul nu era rău. Accesul s-a făcut rapid. Văd că s-au plâns unii oameni de sonorizare pe comunitatea Metalhead. De unde am stat eu, stânga scenei, imediat după gardul de protecție între cele două zone, s-a auzit binișor. Poate doar mai mult ecou pe voce? Am probat și din dreapta scenei și din centru, pe scaune. Nu am remarcat vreo problemă cu înțelegerea versurilor, cum se plângeau unele persoane.
Concluzie
Corey Taylor rămâne o forță în metal, rock alternativ, poate chiar și ca om al baladelor și coverurilor. A fost surprinzător de vulnerabil cu noi, comunicativ, energic și a dat 100% din ce avea. Vocea i-a rămas la fel de puternică așa cum l-am văzut în 2018 sau 2022. Cumva parcă mi-a plăcut mai mult decât la Stone Sour în 2018, parcă îi place mai mult ce face, în cariera sa solo. Micile jocuri cu publicul, deschiderea, poveștile, glumele, plânsul. A fost ca un concert cu un vechi prieten care te cheamă într-un pub să îi vezi cariera-hobby. E multă încredere în sine acolo, experiența de 25 de ani de stat pe scene din toată lumea și know how-ul unei trupe cu care a făcut mult banter. Îl văd pe Corey făcând asta lejer încă 25 de ani și sper să ne mai dea balade chiar și 15% la fel de bune ca "Snuff".
