Iubim, suferim, suntem decepţionaţi, urâm dar apoi ne ridicăm şi mergem mai departe, ne deschidem din nou inimile şi suntem fericiţi, poate. Prima seară a Festivalului Full Moon de la Arenele Romane, a stat sub semnul dragostei. A iubirii, a dezamăgirii, a tuturor stărilor pe care le dă şi le creeaza în sufletele noastre şi care au fost atât de bine surprinse de Asaf Avidan, trubadurul celor care în diferite momente ale vieţii lor au plâns ori s-au recunoscut în versurile pieselor sale.
Dar până în momentul în care ne-am delectat cu muzica israelianului care şi-a petrecut copilăria în Jamaica, scena a fost inundată de vocea caldă a Luciei, tânăra care doar de caţiva ani şi-a făcut apariţia în lumina reflectoarelor. La doar 22 de ani, Lucia are cateva single-uri, care au propulsat-o destul de repede în topul preferinţelor multora şi pe care le-a adus cu ea şi pe scena de la Arenele Romane. Astfel, în prima seară a festivalului, ea şi-a deschis recitalul cu piesa "Silence". Au urmat "Show up", "Still here" (o dedicaţie pentru cei care nu mai sunt printre noi), "Strong", "Me over you", "Making me go" sau "We need a start" (pentru că toţi avem nevoie de un nou început, oricand).
Asaf Avidan a iubit, cândva, a trăit durerea inimii sfâşiate şi a pus-o pe toată în muzică, în versuri, în tonuri şi note. Astfel, acum, venit la Bucureşti, el a transmis acea stare de bine de care aveam cu toţii nevoie, într-o seară de vineri, cu lună plina. Deşi a recunoscut de la bun început că este bolnav de două săptămani, că vocea lui nu este în cea mai bună formă, că ar putea să nu se descurce chiar foarte bine cu acele falsetto-uri care unora nu li se par deloc masculine, că va avea nevoie poate de mai multe pahare de whisky, de un medic sau, de ce nu, de o româncă frumoasă, rezultatul a fost uimitor.
Chiar dacă pentru unii critici, vocea lui sună ca a unei "pisici rănite", după cum el însuşi a spus-o în timpul spectacolului, Asaf Avidan preferă să fie acea pisică rănită care este conştientă, în ultimele momente ale vieţii ei, de mortalitate, de tot ce ţine de uman. Comparaţia cu felina aflată în suferinţă a venit de la un critic din Franţa, de a cărei recenzie Avidan a aflat într-unul dintre acele momente în care şi-a "google-it" numele şi a citit ce se mai scrie despre el. Plin de umor, Avidan a recunoscut că i-a plăcut această "critică".
Pe scenă am descoperit un Avidan jovial, cald, cu un suflet mare, care nu s-a dat în lături de la confesiuni, care a împărtăşit cu noi emoţii, senzaţii, ne-a spus, prin piesele "Is this it?", "Reckoning Song", "Love it or Leave it", "Over your blues", "Bang Bang", "Weak" sau "Her Lies","Anchor", "Different pulses" că iubirea, oricum ar fi, face parte din noi, că nu avem cum să renunţăm la suferinţă dacă vrem să descoperim, mai tarziu, dragostea, că nu putem să fim doar yin, trebuie să avem şi partea de yang.
Îndrăgostit din nou, cu inima plină de bucuria pe care i-o dau noile sentimente pentru franţuzoaica căreia chiar i-a pus pe deget un inel de logodnă, Avidan a mai făcut o mărturisire, la un moment dat. A spus că şi-a dat seama că acum, cu toate schimbările din viaţa lui, muzica lui nu va fi altfel. Nu poate să fie doar alb sau doar negru, ci va găsi, în continuare şi nuanţele de gri. Iubirea adevarată nu încorseteaza, nu-l face pe El să-i aparţină Ei, ci doar dă aripi şi scoate ce e mai bun din fiecare. Şi ne-a dat şi nouă, celor prezenţi la Arenele Romane, speranţa că iubirea din lume n-a murit şi ne-a lăsat în minte versurile din ultima piesa intepretată, "The Devil&me":
"All my bones are cracking/And my eyes are leaking/But all these fingers are speaking/Through the strings/They're freakin' out/And everybody's wasting time/I'll say it again…/Oh the devil and me
We're playing games we shouldn't be K i s s i n g”.