Una dintre cele mai complexe trupe ale ultimelor trei decade renaşte sub ochii noştri, după o perioadă în care fiecare membru a asimilat noi valenţe stilistice. Faith No More deţine un soi de tipar pe care îl recunoşti, este palpabil, uneori uşor de intuit, dar mereu bine compus. Poate că Mike Patton este unul dintre cei mai versatili solişti, care ştie cum să îşi pună amprenta pe o partitură, fie că vorbim de una alternative-metal, post-hardcore, jazz, samba, gospel sau chiar de italo pop (cine poate uita albumul de preluări "Mondo Cane" şi concertele susţinute cu o orchestră alături care au reliefat o nouă faţetă a unui muzician complex şi vivace, declarat de o publicaţie chiar cea mai bună voce a tuturor timpurilor.)
Însă, după numeroase proiecte şi reprezentaţii în lumea întreagă, Mike revine în formaţia în care a cunoscut notorietatea şi alături de veteranii Mike Bordin, Billy Gould, Roddy Bottum, plus Jon Hudson, lansează 10 piese noi, care amintesc de frumuseţea mix-ului forţă-linişte, ancestral-modern, poate pentru a pune capăt tuturor zvonurilor despre imposibilitatea unei întoarceri. Reunită în 2009 şi susţinând concerte în lumea întreagă din acel moment, trupa a înregistrat în propriul studio din Oakland, California, discul purtând semnătura Reclamation Records şi urmând să fie distribuit prin labelul lui Patton, Ipecac Recordings.
Astfel, ajungem pe un nou tărâm bine punctat prin piesa care dă numele acestui album. "Sol Invictus" reuşeşte în 2.37 secunde să devină un manifest bine conturat. Suprapunerea de planuri vocale, progresia cu momentele de calm şi tumult, suita de accente la bass marca Gould punctează exact cum ar trebui un intro. Căci, urmează "Superhero", un heavy-metal pur, asemeni unei furtuni pe mare, care cunoşte doar mici momente de calm care se contopesc cu linia unor incantaţii pătrunzătoare pe riff-uri de chitară şi note de pian allegro. ("Ain't no grave going to hold this body down / The sun rises here to save us now /It's all erased / Storybook years / Sweet memories / Wash it away/")
FAITH NO MORE - Superhero
"Sunny Side Up" restabileşte un soi de acurateţe instrumentală, în care Patton nu epatează în vreun fel, ci doar lasă loc unei creaţii complexe uşor funk, în care din nou planurile se întrepătrund, amintind de "Take This Bottle" de acum 20 de ani. Tumultul este la cote înalte prin "Separation Anxiety", structurată şi plină de emfază prin riff-urile aproape de zona tenebrelor. Surpriza pe care un fan o va resimti este aceea că FNM rămâne cumva agăţată de trecutul plin de glorie, feroce, în ciuda unei pauze mult prea lungi.
"Cone Of Shame" are un distors de chitară din zona grunge, dar modern, iar vocea lui Patton este mult mai spate decât ce auzim în primul minut, pentru ca apoi să prindă viaţă, să revină la modul şoptit înainte de a se dezlănţui, o altă emblemă a sa. Track-ul a fost descris de Billy Gould ca fiind "blues-based rock and roll" şi nu am putea nega afirmaţia sa.
"Rise of the Fall" are un traseu alambicat, de western american şi într-adevăr nu poţi intui cum te va captiva linia. Când vine vorba de unele trupe, predicţia este uneori contrazisă. Progresia este cuvântul de ordine pentru band-ul californian şi o anume manieră aparte în a contura epilogul fiecărei piese.
"Black Friday" contrazice însă ideea albumului, fiind o compoziţie stranie, în care temele se amestecă şi astfel nu mai reuşeşti să fii atent doar pe una. Chitara acustică de pe fundal se aude uşor pe fundal şi în câteva secvenţe, iar misticul Patton rămâne la fel de dramatic, trecând de la intonat, la şoptit şi urlat în fracţiuni de secundă. Influenţe The Pixies sau chiar The Cure pot fi remarcate uşor. Primul single extras de pe acest album în toamna anului trecut, "Motherfucker"este un manifest sonor mai subtil, unde solistul se dezlănţuie la fel de intens, dar lasă loc unor riffuri ce te poartă în lumea demult apusă a spectacolelor cu gladiatori.
Recunosc că "Matador" m-a cucerit iremediabil de la primele note. Întunecată, aproape ca un imn funerar up-tempo în primul minut, melodia se aseamănă cu o baladă pură, cinematografică, fiind de altfel şi prima creaţie prezentată publicului live la finalul anului 2011. Siuoxsie and the Banshees, principala trupă folosită ca inspiraţie, este un reper important şi în această eclectică melodie.
FAITH NO MORE - Matador LIVE
Fiind un disc circular, care prinde viaţă şi se termină lin, fără palpitaţii, "From the Dead" se înscrie în coordonata bine gândită. Aduce aminte de un alt proiect de succes al lui Mike, Tomahawk, având acele modulaţii tribale, prelingându-se în difuzoare fără patimă.
Gould, basistul, producătorul şi inginerul de sunet a reperat perfect discul prin atributele de hipnotic şi gotic. Se remarcă totuşi un soi de efort pentru a suna astfel, uşor nenatural din cauza unor predecesori care au marcat excelent zona aceasta, însă nici nu putem să nu remarcăm succesiunea de piese care au acel touch comun pe lângă marca FNM. Perioada următoare va fi una mai mult decât productivă în a promova acest disc, urmând numeroase concerte de promovare la festivaluri de renume (Sonisphere, Vienna Rocks Festival, Pinkpop, Download, Graspop, Hellfest, Rock In Rio etc).
"Sol Invictus" este un pariu câştigat în primul rând cu componenţii care au ştiut să nu compună doar un simplu album discografic, ci unul care să marcheze, să dăinuie exact ca cele dinainte. Un material cu o durată redusă, dar care nu poate trece neobservat pentru că deţine suflet şi pulsează puternic din momentul în care apeşi play.
