Poveste
Prea multă vreme vampirii au fost înconjuraţi de glam, înfăţişaţi ca nişte creaturi arătoase, suple, nemuritoare, carismatice. De la "Twilight" la "Interviu cu un Vampir". Ei bine, Eggers nu se joacă şi face din nou vampirul o creatură scârboasă, malefică, o bucată de carne putrezită populată cu un spirit diavolesc.
Povestea din "Nosferatu" e simplă şi clasică, aş spune: o tânără devine subiect de obsesie pentru o creatură malefică, care îi cheamă soţul tocmai în ţinuturile Transilvaniei pentru a semna nişte acte legate de o vânzare de casă veche. Legătura dintre acest tânăr cuplu de nemţi sau britanici (nu e clar) şi vampir devine tot mai strânsă, când Contele Orlok/Nosferatu le pătrunde în vise şi apoi... şi în viaţa reală.
Sosind la pachet cu o epidemie de ciumă. Avem şi un veritabil Igor, jucat de Simon McBurney, ajutorul lui Nosferatu, dar şi un Aaron Taylor-Johnson, prieten al lui Thomas Hutter, protagonistul care a intrat în castelul fiarei pentru... contabilitate şi avocăţeală. Aaron e vocea raţiunii, în vreme ce Willem Dafoe e un soi de profesor-vraci metafizic, care e mereu pe cale să aibă o revelaţie.
În fundal se petrece o poveste de dragoste gothică, între Ellen Hutter, soţia lui Thomas Hutter şi Contele Orlok...
Trailer nou "Nosferatu" │ FOTO: captură YouTube
Actorie
Lily-Rose Depp iese în evidenţă aici, în rolul lui Ellen Hutter, cu o interpretare foarte intensă. Se chinuie, contorsionează, are spasme şi îşi dă ochii peste cap. Îşi stoarce la maxim corpul şi expresivitatea pentru a ne arăta chinul obsesiei şi posesiei. Se declară inspirată de Isabelle Adjani în "Nosferatu" cel din 1979 (sau "Posession" din 1981, tot cu Adjani), doar ca Isabelle se ducea în registrul marilor filme cu posesii ca "Exorcisul" din 1973, până la care Lily-Rose mai are ceva distanţă.
În plus, interpretarea sa se duce mai degrabă spre erotic, spre senzual, spre obscen chiar. Şochează şi copleşeşte publicul, îi umple toate simţurile privitorului. Cu salivă, cu tremur, cu orgasme febrile.
Cu toate acestea, aşa cum discutam cu cineva, niciunul dintre personajele de aici nu are "arc" de poveste. Îi lăsăm pe mai toţi cei vii aşa cum i-am găsit la început de film. Nicholas Hoult se achită binişor de sarcina de soţ al "posedatei", cam ingenuu şi picând în toate capcanele posibile. În special jocul său de la început de film, din castelul lui Nosferatu este expresiv şi bine efectuat. Apoi se cam pierde în restul distribuţiei, trecând în... fundal.
Culmea e că surpriza actoricească a filmului este Aaron Taylor-Johnson. Iniţial l-am ignorat şi am făcut mici glumiţe cu "Kraven", ştiind că e în cinema şi în acel film, dar pe măsură ce trecea timpul, găseam o nouă dimensiune a sa. Aaron Taylor nu mi s-a părut niciodată mare actor, mai degrabă bun pentru imaginea unor parfumuri.
Aici îl vedem evoluând şi trecând prin diferite stări de la vocea raţiunii, la nervi, disperare, abandon şi în final durere devastatoare. M-a surprins.
Willem Dafoe pe de altă parte a cam fost irosit, părând mai degrabă... comic în rolul profesorului metafizic Albin von Franz. E un fel de Van Helsing pe ciuperci psihedelice şi deşi are cheia pentru a îl alunga pe Nosferatu, mai mult încurcă decât ajută.
Bill Skarsgard în schimb ne alungă gustul amar din gura după "The Crow" şi se dizolvă în Contele Orlok, o bestie cu freză şi mustaţă tipice unui cazac de acum câteva sute de ani. Problema e că alunecă uneori în ridicol din cauza accentului, oricât de mult o fi studiat Eggers partea noastră a Europei. Aş fi mers pe un şoptit mai aspru, dacă mă întrebaţi pe mine, versus acel Kermit constipat pe care îl primim acum şi cu emfază pe cele mai greşite silabe.
E ca cum l-aş asculta pe Jordan Peterson făcând cosplay de Borat.
Coloana sonoră
Coloana sonoră a filmului "Nosferatu" din 2024 este compusă de Robin Carolan, cunoscut pentru munca sa la "The Northman". Muzica se distinge prin abordarea sa melancolică și tragică, evitând clișeele genului horror tradițional. Carolan s-a inspirat din filme precum "The Innocents" (1961), "Eyes Wide Shut" (1999) și din lucrările lui Béla Bartók și trupa Coil.
Procesul de compoziție a început cu mult înaintea filmărilor, Carolan creând piese originale care au fost redate pe platou pentru a transporta actorii și echipa în atmosfera secolului al XIX-lea. Orchestrarea este impresionantă, incluzând 60 de instrumentiști la coarde, un cor complet, harpă, percuție și diverse instrumente de suflat. De asemenea, au fost utilizate instrumente antice, cum ar fi cornuri și fluiere interpretate de Letty Stott, și un instrument special construit, asemănător unui toaca, realizat de Paul Clarvis pentru a spori autenticitatea.
Mărturisesc că în prima jumătate a filmului i-am simţit lipsa coloanei sonore şi abia în a doua jumătate au început să mă apese viorile. Puncte bonus pentru Bogdan Simion, celebrul nostru lăutar, care apare preţ de 15 secunde pe ecran, cu cobza sa şi un alai de plăieşi.
Cinematografie/Efecte speciale
Întuneric, întunecime, ceaţă"... aşa putem descrie cinematografia de aici. E de parcă Eggers a luat "The Witch", a scăzut şi mai mult expunerea camerei pentru "Northman" şi apoi a scăzut-o... de tot la "Nosferatu". Aici nu mai există gri-uri, e doar negru, teamă, întuneric pur. O cale tăiată prin pădure, acoperită cu ceaţă, un bordei românesc iluminat de opaiţe şi cu foarte mult fum la interior.
Un tărâm vestic mereu acoperit de nori de ploaie şi iluminat în tonalităţi reci, spre albastru. Asta vedem aici. Iar grosul scenelor se petrece noaptea pe beznă, sau la o lumină slabă de lampă. Dacă pe Yorgos Lanthimos l-am acuzat că ne-a dus înspre Tim Burton cu "Poor Things", Eggers are un fel aparte de a crea horror gothic, care îi vine mănuşa şi care îl şi face uşor de recunoscut. "Ceaţă neagră" cred că e cel mai bun termen.
Îi plac şi cadrele lungi, panoramările cu personaje care se duc spre destinul lor inevitabil. Iar camera zăboveşte mult pe chipul contorsionat şi chinuit al lui Lily Rose Depp, prinsă în chinurile posesiei.
S-a depus multă muncă şi la costume, dar mai ales la protezele lui Nosferatu. Bill Skarsgard e imposibil de recunoscut aici, putea fi oricine în locul său, chiar şi CGI să fi fost. Filmările s-au făcut la studiourile Barrandov din Praga, unde 60 de decoruri au fost construit pentru a recrea oraşul fictiv baltic Wisborg. Castelul Corvinilor de la noi a mai găzduit de asemenea câteva secvenţe filmate, dar şi cel Pernstjen din Cehia.
Expresionismul este cheia de boltă aici, definind stilul abordat de cineast. Jarin Blaschke este colaboratorul lui Eggers care şi-a pus amprenta aici, el lucrând cu regizorul şi la "The Lighthouse", pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru "Cea mai bună cinemtografie".
Concluzii
De 30 de ani nu am mai avut un film cu vampiri cu adevărat horror, dacă nu chiar mai mult de atât. "Nosferatu" readuce groaza în acest gen şi este cel mai întunecat şi înspăimântător film al lui Eggers. Mai mult in your face, mai puţin psihologic decât primele 3 filme, el mizează şi pe şoc şi pe un asalt al simţurilor pentru a te cuceri. Personal a fost puţin sub aşteptări, din cauza lui Skargard, a accentului şi mustăţii sale, poate şi a erotismului exagerat în "crizele" lui Lily Rose Depp.
Aspectul cu ciuma şi şobolanii (5000 de şobolani au fost folosiţi) e ceea ce aş numi "a nice touch". Îl pot recomanda pe "Nosferatu", dar atenţie, provoacă coşmaruri, cu siguranţă!
