Poveste
Povestea e undeva la graniţa dintre Don't Breathe şi Saw. Două evangheliste/misionare mormone intră în casa unui bărbat de vârstă mijlocie, în speranţa de a îl converti. Bărbatul e jucat de un Hugh Grant înspăimântător prin calmul său imperturbabil şi prin zâmbetul sau crispat. Modul în care coboară tot mai mult în spirala nebuniei te cucereşte.
Am regăsit ecouri din Speak No Evil cu James MacAvoy, în ceea ce aş numi cringe-ul situaţiilor în care nu mai poţi pleca din casa cuiva care te ţine cu forţa, dar insistă să pleci când vrei tu. Pe măsură ce Hugh Grant le dezvăluie labirintica sa casa celor două fete, apar noi faţete îngrozitoare ale poveştii sale şi discuţii tot mai provocatoare.
Actorie
Ori nu îmi amintesc eu, ori Hugh Grant nu a jucat niciodată un rol atât de puternic de personaj negativ. E un villain cât se poate de reuşit, din repertoriul celor din Saw, poate şi mai bine de atât. Amabilitatea în filmele cu bestii cu chip de om e definită cel mai bine de Ralph Fiennes în Lista lui Schindler şi Christoph Waltz în Inglorious Basterds.
În acelaşi registru îl găsim pe Grant, doar că mereu cu ochii larg deschişi, zâmbet mare de pisica Cheshire şi mereu serviabil şi cu argumentele la el. Dacă judeci după logica să, atunci totul are sens şi aproape că... ţii cu el.
Sophie Thatcher şi Chloe East joacă în prima treime a filmului în aceeaşi cheie: inocentele mormone, care au căzut într-o capcană din care nu ştiu cum să mai iasă. Se produce totuşi o bifurcaţie, iar Sophie se poziţionează ca un Gică Contra şi îl provoacă pe cel care le ţine captive. Iniţial timidă, Chloe East devine spre final la fel de curajoasă, poate şi mai şi în a îl înfrunta pe Grant.
Au fost câteva decizii ilogice ale fetelor de-a lungul periplului lor prin casă, dar nu le pot învinui, situaţia fiind de stres extrem. L-am recunoscut şi pe etern tânărul Topher Grace în rolul pastorului fetelor, care încearcă să le salveze.
Cinematografie/Efecte:
Heretic se prezintă în nuanţe întunecate, cu o furtună care tot uruie în fundal. Sunt multe cadre closeup pe fetele personajelor, vedem perspiraţie care curge pe chip, par umed, pupile care se dilată şi fiecare dinte ale unui rânjet. Nu mai zic de cadrele lente când fetele explorează casa, de un horror aşa pregnant ca nu te poţi uita la ecran, pentru o secundă.
Cinematografia filmului este realizată de Chung Chung-hoon, un director de imagine sud-coreean renumit pentru colaborările sale cu regizorul Park Chan-wook la filme precum "Oldboy" și "The Handmaiden". Stilul său distinctiv se remarcă prin utilizarea iluminării și a compoziției pentru a crea atmosfere tensionate și vizualuri memorabile.
În "Heretic", Chung Chung-hoon folosește o paletă de culori întunecate și un joc de lumini și umbre pentru a amplifica tensiunea și misterul din jurul personajului Mr. Reed și al casei sale. Cadrele strânse și unghiurile de filmare atent alese contribuie la sentimentul de claustrofobie și neliniște, reflectând starea interioară a personajelor și intensificând experiența spectatorului.
Coloana Sonoră
Coloana sonoră a filmului Heretic (2024), regizat de Scott Beck și Bryan Woods, este semnată de Colin Stetson, un compozitor cunoscut pentru abordările sale inovatoare și pentru capacitatea de a crea atmosferă prin muzică. Contribuțiile lui anterioare, precum cele din Hereditary sau The Menu, au demonstrat abilitatea sa de a exploata sunetele pentru a induce stări de tensiune, iar în Heretic, această abilitate este dusă la noi culmi.
Muzica lui Stetson pentru Heretic este un amestec complex de tonalități obscure și coruri religioase distorsionate, reflectând temele centrale ale filmului – credința, pierderea și confruntarea cu întunericul interior. Coloana sonoră se bazează pe instrumentație minimalistă, utilizând predominant suflători și coarde.
În filmul "Heretic", cu Hugh Grant în rol principal, muzica joacă un rol esențial în explorarea tematicii conexiunilor culturale și a conflictelor dintre autenticitate și influență. Un moment memorabil al filmului este o dezbatere intensă despre piesa "Creep" a trupei Radiohead, faimoasa dispută legală dintre Lana Del Rey și Radiohead legată de piesa "Get Free", și influențele clare ale melodiei "The Air That I Breathe" de la The Hollies asupra "Creep".
Concluzie:
Heretic este un film horror atipic, fie şi numai pentru faptul că Hugh Grant devine din darling-ul filmelor romantice ale anilor 1990 o bestie înspăimântătoare care te aştepta după colţ. O bestie inteligenta, calculată, dar cu o iluzie a controlului şi o versiune complet distorsionată a realităţii. Greu de crezut că e personaj real şi nu o... entitate. Heretic te pătrunde până în măduva oaselor, e memorabil, dar spre final devine previzibil şi se termină suficient de ambiguu cât să umple forumuri de discuţii. Te ţine în tensiune, te face să îţi muşti pumnii şi livrează elemente de horror pe care nu le-am găsit în alte filme în 2024. Are puţine personaje, un mediu claustrofobic şi o discuţie despre religie la nivel aşa avansat că mă miră că nu a fost adus şi Eliade în ecuaţie.
