Poveste
Pentru cine nu a văzut primul sezon Squid Game, sezonul 2... nu are prea mult sens. E musai să fi văzut primele 9 episoade, cele din 2021. Pe scurt, pe o insulă pustie se ține o serie de jocuri, cu un premiu uriaș pentru participanți. 456 de concurenți au participat la primul sezon, crezând că dacă pierd la probe pleacă acasă. Jocurile erau unele ale copilăriei, cel puțin în Coreea de Sud, dar par familiare, de la trasul de sfoară pe echipe până la un soi de „v-ați ascunselea” cu o păpușă robot cu scanere de mișcare în loc de ochi.
Problema cu acest joc mortal e că dacă pierzi... mori. Premiul cel mare este de 45,6 miliarde de woni, adică în jur de 38 de milioane de dolari americani. Dar pentru a-l obține trebuie să moară cât mai mulți concurenți. Iar fiecare concurent dispărut înseamnă 100 de milioane de woni în plus. În sezonul 2 se schimbă jocurile, în afară de primul, cel cu păpușa și nemișcarea. Sau „Red Light, Green Light”, cum îi zic ei.
Seong Gi-Hun, câștigătorul primului sezon Squid Game, vrea răzbunare și își folosește suma uriașă câștigată pentru a-i găsi pe organizatorii jocului. Adună o mică armată pentru asta și conlucrează cu polițistul infiltrat pe insulă în primul sezon. Cum-necum, Gi-Hun ajunge să joace iar jocul mortal, alături de alți 455 de participanți. Evident, cu un infiltrat de la „cei răi”, ba chiar șeful cel mare, „Omul cu mască neagră”.
Participanții au ceva în comun de această dată: mulți au fost falimentați de criptomonede, ascultând sfaturile unui influencer, care se află printre concurenți. Avem și un duo mamă-fiu, un rapper care se poziționează ca personaj negativ, dar mai goofy, și acolitul său, clasicul lingău, dar mai periculos decât ai crede. Mai apare și un star pop coreean, o fată transgender cu neașteptate skill-uri militare și surprinzător de mulți pușcași marini și oameni din aviație.
Mai toți se reunesc sub conducerea lui Gi-Hun, care recunoaște că a mai jucat jocul ăsta o dată și l-a câștigat, deci știe ce să facă. Problema e că își face și dușmani astfel, unii crezând că e vreun infiltrat, mincinos sau că vrea să câștige doar el totul. Pe celălalt plan, Hwang Jun-Ho, polițistul, caută asiduu insula pe care au loc jocurile, cu o forță militară bine înarmată după el.
Problema e că spre final serialul renunță la a mai fi cerebral și trece la acțiune pură. De altfel, dacă ar fi să descriu episoadele, aș zice că primele două (excelente de altfel) sunt expunere, apoi avem 3 episoade de probe și apoi 2 episoade de acțiune... în stil Rambo. Ca noutate la regulile jocului, acum el se poate opri după fiecare rundă, prin votul participanților. Majoritatea decide și apoi poartă simbolul „X” sau „O” pe piept, în funcție de vot.
O uriașă metaforă despre alegerile internaționale...
O altă noutate este că avem o privire mult mai amplă în culisele jocurilor, explorând viețile celor îmbrăcați în roșu, care execută ordinele și trag în concurenți. Serialul ne oferă detalii despre dramele și trăirile lor, surprinzând momente tensionate, disensiuni, dar și lupte interne. Un subiect aparte este discriminarea la care este supusă o femeie care a fugit din Coreea de Nord, adăugând o dimensiune socială și umană profundă acestui grup aparent impersonal.
Actorie
Am văzut în sezonul 2 poate cea mai bună reprezentare a jocului Ruleta Rusească de la „Deer Hunter” încoace, ceea ce e mare lucru. Și asta chiar din primele episoade. Gong Yo, recrutatorul preferat al tuturor, rămâne la fel de savuros, dar parcă mai psihopat și alienat de umanitate de această dată. Cred că mulți ar vrea să vadă un spinoff cu el și, din ce am înțeles, este un preferat al producțiilor coreene, un actor foarte în vogă.
Mi-au rămas în minte două personaje din acest sezon: Jang Geum-ja, jucătorul 149, femeia în vârstă, care a prins războiul celor două Corei și care își iubește foarte mult fiul, la rândul său concurent în Squid Game. E un personaj foarte complex și puternic, și arată ce poate face o mamă pentru fiul său, chiar și când realizează ce fel de persoană este.
Al doilea personaj pe care l-am reținut e Thanos, rapperul și influencerul care a pierdut la greu din cripto și nu poate fi serios pentru o secundă. Are un aer de diavol din anime-uri, părul mov cu țepi înalți, care îl face remarcat în grup și e mereu pus pe glume și șicane. Este și extrem de malițios, face orice pentru a-și atinge scopurile, dar e dependent de followers, groupies, prieteni, cineva să îl adore. Și e singurul concurent care a strecurat narcotice pe insulă.
Totuși, față de răufăcătorii primului sezon, parcă nu e așa de înspăimântător, ci mai mult caricatural. Face versuri rap, dansează, se prostește, țipă, face bullying oricui îl ascultă. E un copil mare și răutăcios.
Seong Gi-Hun, jucat de Lee Jung-jae, rămâne impecabil, ține seria în spate practic. Mai calculat, mai cinic, mai dezumanizat, dar cumva încă empatic față de cei cu care e prins pe insulă. Trece și te va trece prin toată gama de emoții posibile.
Efecte speciale/Cinematografie
Și aici constat un upgrade. Designul decorului e fabulos, labirintul lui MC Escher a rămas neschimbat, doar că acum putem pătrunde în detaliu în el și să vedem de fapt cât de copilăros și simplu e. Parcă mai frumos văzut de sus și mai... fals văzut din interior. Seria însăși e filmată cu mai mult fler și cu mai multe detalii. E de parcă am trecut de la Full HD în sezonul 1 la 4K acum.
Filmările de foarte aproape îți dezvăluie emoțiile personajelor, în cele mai mici detalii, de la cutele ochilor la marginile buzelor și adâncul ochilor. Cameramanii nu se feresc să prezinte și secvențe gore de aproape, dar au grijă să lase totuși în aer morțile mai sângeroase ale personajelor care se joacă prea mult cu pistolul la început. Nu aș zice că s-a schimbat prea mult decorul, ci mai degrabă că e prezentat în mai mult detaliu.
Vedem atât mai multe cadre de ansamblu, cât și mai multe close-up-uri cu detalii. Iar proba cu caruselul cu melodii și gruparea în echipe și filmările aproape POV de acolo sunt un festin vizual. E foarte ușor să imprimi dinamism și panică acestei serii. Fie și numai prin lumini intermitente la un măcel nocturn.
Coloană sonoră
Clasicele melodii jucăușe din Squid Game sunt aici, piperate cu o neașteptată iubire pentru Andrea Bocelli, opera italiană și ceva k-pop și rap. Moda de a folosi muzică italiană sau de operă în secvențe înălțătoare sau de acțiune e ceva trademark din anii 1990, dar în Coreea încă se poartă. „Nessun Dorma” a lui Giacomo Puccini și „Time to Say Goodbye” ale lui Bocelli cresc dramatismul scenelor.
Inedit este și rapperul Hanumankind, cu hitul viral „The Big Dawgs”, ce apare când nu te aștepți. Piesele lui Thanos sunt... neglijabile. Melodiile copilăroase reușesc să devină... înfricoșătoare. Puncte bonus pentru supra utilizatul "Fly Me to the Moon", cu un suflu nou acum.
Concluzii
„Squid Game” sezonul 2 reușește să fie mai bun decât primul sezon, cel puțin pe parcursul primelor 5 episoade. Spre final devine „The Raid” și parcă se abate de la un thriller cerebral la „pușchi-pușchi”. La final afli și că sezonul 3 vine în 2025 și că va fi ultimul. Se întâmplă rar ca un fenomen cum e „Squid Game”, cu un prim sezon fabulos, să aibă și un sezon 2 reușit. Iată că se poate, chiar și fără a recicla teme din primul sezon. Ca explorare a relațiilor interumane, a lăcomiei și a degenerării moderne, această producție coreeană este un studiu de caz antropologic și sociologic excelent.
Pe repede înainte și pe un eșantion... ales cu mâna, să zicem: defavorizați, datornici, dependenți de jocuri de noroc, speculanți la cripto. La final de zi, cel mai mare atu al lui „Squid Game” e că pune o uriașă oglindă în fața ta și te întreabă ce ai face tu în acele situații. Și în general răspunsurile sunt... neplăcute. Dacă nu ești expert în a te minți singur.
Problema e că vei începe şi să îţi pierzi încrederea în rasa umană, la fel cum şi-au pierdut-o şi cei care au văzut "The Platform" sau "Martyrs".
