A fost o perioadă când Imperiul Roman era „cool”, când ne uitam cu toții la „Spartacus”, „Rome” și alte seriale de acest gen. Cumva în siajul lui „300” și al spartanilor săi, chiar dacă dintr-o altă epocă. Să nu uităm de „Troia”, „Alexandru” și chiar de „300: Partea a doua”. Ridley Scott a găsit destui oameni care să creadă în proiectul său pentru a-l finanța. Este clar un film cu buget mare, iar curiozitatea m-a dus special la IMAX să văd cum s-au cheltuit cei 250 de milioane de dolari.
Nu pe CGI, asta vă spun sigur, având în vedere cum arată corăbiile din bătălia de la început. Fiind încă la începutul recenziei, vă spun de pe acum că nu voi fi cârcotaș pe teme de istorie, factualitate sau acuratețe istorică. Mai ales când vine vorba de utilizarea unor arme care nici măcar nu fuseseră inventate.
Am făcut greșeala de a citi prea multe recenzii negative despre „Gladiator II”, astfel încât mi-a depășit așteptările, setate foarte jos. E și vina lui Ridley Scott și a foarte slabului „Napoleon”, care mi-a stricat mini-vacanța de 1 Decembrie acum un an. „Gladiator 2” suferă serios la capitolul actorie. Cea mai mare problemă a actorilor este că habar nu au unde să se uite.
Pedro Pascal privește mereu în jos, Paul Mescal se uită în altă direcție decât trupele pe care încearcă să le inspire, iar Connie Nielsen joacă „de sare cămașa de pe dânsa”, dar cade în capcana overacting-ului și a telenovelismului.
Denzel Washington este cel care mai ține trirema plutind, iar recenziile s-au înșelat: nu, nu joacă prea modern, nici prea urban, nici prea „gangsta”. Este un abil manipulator, mereu cu zâmbetul pe buze, care predă o lecție de „Divide et Impera” între cei doi frați împărați și, în general, între toate părțile implicate în conflictul central.
La Paul Mescal m-au impresionat mai degrabă abilitatea fizică și rezistența, mai ales în secvențele de luptă. Pedro Pascal, în schimb, pare că nu vrea să fie acolo – mereu obosit, plictisit, sătul de viață și de luptă. Și chiar asta este personajul său, dar se luptă cu o lehamite care îl face mai convingător ca general la începutul filmului decât ca gladiator mai târziu.
Cei doi împărați sunt caricaturali, dar savuroși. Joseph Quinn face un împărat Geta acceptabil, în timp ce Fred Hechinger pare o versiune low-cost a lui Joaquin Phoenix, în rolul lui Caracalla – hedonist, sifilitic și obsedat de maimuța sa de companie, Dondus. Am văzut plângeri despre faptul că s-a umplut Colosseumul cu apă pentru o luptă navală; culmea, acea secvență nu a fost deloc rea, deși strategia lui Lucius rămâne neclară.
Marea bătălie a filmului este între intrigile de episod din „Game of Thrones” și telenovelele de familie cu „sunt fiul tău, nu sunt fiul tău”. Și pentru că îmi place să număr, am numărat 10 costume ale lui Pedro Pascal, fiecare mai elegant decât celălalt. Pare să fi făcut școala de actorie cu Tom Hardy, fiind campion la mormăit „hmm”, la fel ca și Mescal pe o bună parte din film.
Revenind la Denzel Washington, el evită orice urmă de slang modern și, de data asta, nimeni nu și-a uitat ceasul sau vreun avion în cadru, cum s-a întâmplat în primul „Gladiator”. Denzel este magnetic pe ecran, dar cumva pare că improvizează mai mult decât urmează un scenariu fix. Este unul dintre cele mai „alunecoase” personaje din istoria recentă a cinematografiei.
Sunt o mulțime de momente nostalgice legate de Maximus/Russell Crowe, iar melodia care ne-a pus nod în gât la finalul primului film este din nou prezentă, într-un fan service reușit. În final, filmul se simte ca un episod de nota 7 din „Spartacus”.
Concluzie:
Vă las cu o constatare amuzantă: la final, liderul de facto al Romei pare să fie... maimuța Dondus. Totuși, rămânem cu lecții importante: Lucius promovează onoarea, curajul, tenacitatea și integritatea ca valori absolute. E un role model bun, dar ca lider, mai bine m-aș baza pe Pascal.
Fanii UFC, ai luptelor cu gladiatori și cei care au adorat „300” vor fi destul de încântați de film. Totuși, profunzimea este mai superficială decât apa din Colosseum.
Nota: 6.5/10.
