Oriunde ar apărea în public, Malikian, născut și crescut în Liban e prezentat în același fel. Unicul, specialul, autenticul, ludicul. Câteodată e comparat cu Niccolò Paganini, favoritul lui din toate vremurile. Alte dăți e întrebat ce crede că ar trebui făcut ca să încetăm cu criza umanității care derivă din situațiile refugiaților, în special în Europa. „Să fim oameni, înainte de orice decizie politică”, spune simplu omul și violonistul care ar petrece timp doar în preajma copiilor daca s-ar putea - în special a celor care au plecat din casele lor de nevoie, nu din vreo joacă turistică. Nu are nici el un răspuns exact, ca nimeni de altfel, dar face ce poate prin muzica lui, zâmbind, sărind. Nu e prețios sau supra-om sau elitistul care a încercat odată să pară. E băiatul cu urechi clăpăuge pe care cei doi frați mai mari l-au sfătuit din copilărie să-și lase părul lung ca să le poată acoperi, și care tot încearcă să facă din lume un loc mai tolerant. Desigur, după ce a luat în serios sfatul băieților.
"Cum e posibil să ai 450 de concerte într-un singur an?"
Întrebarea preferată a jurnaliștilor pentru Malikian a fost într-o vreme cum e posibil să ai 450 de concerte într-un singur an, că nu dă la socoteala celor 365 de zile, iar nedumerirea venea pe fondul celei cu Hendrix și Bach în aceeași seară, din aceeași vioară. Capul mare și creț cu ochelari rotunzi cu lentile rozalii explică împăciuitor, zâmbind, că ar exagera să spună că e tot timpul așa. A fost în viața lui un an mai plin și mai obositor și plin de satisfacții într-adevăr, în care ajungea la două sau trei concerte pe zi pentru că trebuia neapărat să interpreteze pentru copii în măsura în care o făcea pentru adulți. Își tratează micro-publicul cu mare seriozitate după ce s-a făcut de râs în fața lui, acum vreo 20 de ani. Cea mai importantă lecție, cum spune și el, este să nu-i considerăm tonți.
Nici tatăl lui, violonistul fanatic de la care a plecat, de fapt, totul, nu l-a considerat tont pe când avea 3-4 ani și i-a pus vioara sub bărbie. Malikian nu a avut vreodată timp să se gândească ce vrea să se facă când o să fie mare, nici nu a avut de ales între mai multe pasiuni. Era decis, prin rigurozitatea tatălui și prin cele peste zece ore de studiu pe zi, că Ara va fi violonist. Nu era un lucru care să-i convină la momentul respectiv. Nu tu copilărie, nu tu stat prea mult cu prietenii la joaca după care tânjea, însă acum e lucrul pentru care îi e cel mai recunoscător tatălui. Nu i-a dăruit doar o profesie, la care culmea, a ajuns să fie priceput și prin care îi bucură pe alții, ci i-a dăruit, din start, o nouă viață. În miezul unei țări divizate de un război civil și al unui Beirut din care mulți voiau să iasă dar puțin reușeau, tânărul violonist a putut folosi scuza studiilor muzicale în Germania ca să poată părăsi Libanul și să-și croiască un drum propriu. Nu s-a oprit acolo și a mai plusat cu studii și în Londra, apoi au început ușor, ușor și turneele și Malikian a început să călătorească în toată lumea cu viorile sale și cu orchestra care-i ține de fiecare dată isonul nebun.
„Unul începea să cânte, altul să danseze sau să recite, eu veneam cu vioara.”
ARA MALIKIAN
Dacă o să-l întrebi cu mănuși despre cum a fost să crești într-o țară aflată în mijlocul unui război, din nou o să-ți spună că e o exagerare. Da, au trăit mai mult în subsoluri ca să se protejeze de bombe și atacuri, dar chiar și-n contextul ăsta, groaznic și terifiant – mai ales pentru un copil -, viața continuă, ne amintește Malikian. „Unul începea să cânte, altul să danseze sau să recite, eu veneam cu vioara.” Anii au trecut, copilul a reușit să scape din subsoluri și a încercat să-și facă un nume respectabil, serios, riguros, precum înțelesese că ar fi cazul și că se pretează unui asemenea instrument elegant și pedant, care poartă atâta istorie sub arcuș.
A încercat să poarte cămașa albă pe sub sacoul negru, să-și prindă părul la ceafă, să fie serios și să simtă notele cum ar fi vrut ceilalți. Nu a fost niciodată rebelul, extrovertitul care să demonstreze că el e mai presus decât regulile. Dar copilul din el și-a dat seama repede că nu se regăsește în toate etichetele moștenite de-a lungul secolelor și a făcut lucrurile în felul lui. Cu părul desfăcut, cu tatuaje la vedere, cu pantaloni rupți pe te-miri-unde și bluze care atârnă pân’ pe la genunchi. Cu veste de piele pe pieptul gol. El și parte din orchestră cu șort de baie, labe de scafandru galbene și o vioară, pe o plajă. El, la metrou dându-și seama ce greu e să atragi atenția într-un colț în care oamenii sunt într-o grabă continuă, oricât ai fi tu de talentat. „Mi s-au închis multe uși atunci”, spune Malikian într-un interviu pentru spanioli, în a căror țară locuiește de 18 ani datorită farmecului mediteranean care-i amintește de acel acasă de la peste 5000 de kilometri tereștri distanță. „Dar mi-am construit eu altele.”
"Cântă la vioară cum cânta Hendrix la chitară"
Pe ce stradă îi încap toate ușile sau unde se află, de fapt, casa secretă în care Malikian deschide și construiește ce vrea el, când simte el? Singurul răspuns pertinent ar fi că el este casa în care nu încuie niciodată vreo ușă, că fiecare intră și ia ce are nevoie. E un om al prezentului care poartă cu el câte-o bucățică din fiecare loc prin care trece și care lasă în fiecare loc nou ceva dintr-unul vechi. Câteodată a cântat în ploaie pe o vioară veche de 300 de ani, moștenită de la bunicul său. Era vioara impregnată cu prea multe povești, care fusese salvată de Ara dintr-un incendiu din Berlin, în ’97 și care câțiva ani mai târziu se „sinucidea”, cum își amintește violonistul. În cădere de pe o masă, din cauză că stăpânul a „dat prea tare în ea”. "Cântă la vioară cum cânta Hendrix la chitară", îl descria un jurnalist. Malikian „dă tare” în toate viorile lui când simte și îl interpretează pe Bach cum nu cred mulți că ar trebui.
Ara Malikian e și tatăl care compunea și cânta lângă burta soției „Baladă pentru Kairo”, o bucată care sună ca tiptilul unui animal sălbatic, pentru băiatul pe atunci nenăscut, care îi speria când refuza să dea semne cu un picior. E saltimbacul fără liniște, cum l-au mai denumit alții, acrobatul cu o cutie de lemn și un arcuș între mâini, care poate se va juca cu coloana sonoră din "Pulp Fiction" sau din "Nașul", sau cu sonatele lui Bach, cu "Kashmir"-ul celor de la Led Zeppelin sau cu anotimpurile lui Vivaldi, despre care crede că a fost un rocker al epocii lui. Poate va încerca "No surprises", marca Radiohead. Cert e că n-ai cum să-l bagi pe Ara Malikian într-o cutie. Poate într-una cu surprize. Dar, pe aici sau pe acolo, el e surpriza.
Pe 7 noiembrie, Ara Malikian se întoarce în România, la un an de la show-ul sold out de anul trecut. Noul său concert va avea loc la Sala Palatului din București.
