Ori artiștii sunt mai triști, ori ascultătorii lor, cert este că muzica pop difuzată în America este din ce în ce mai depresivă. Studiile științifice arată că în ultimii 50 de ani pop-ul american a devenit mult mai melancolic și dezolant.
Adele
Cei de la Psychology Of Aesthetics, Creativity, and The Arts au publicat o lucrare în care fac o analiză a sunetelor, a tempourilor și a indiciilor emoționali transmiși de cele mai populare piese din ultimele 5 decenii.
Potrivit blogului Research Digest, studiul a fost realizat de specialiștii Glenn Schellenberg și Christian von Scheve. Aceștia au analizat peste 1.000 de piese ce au figurat în vârful clasamentului anual Top 40 Billboard în perioada 1965 – 2009. Oamenii de știință susțin că o piesă cu un tempo mai rapid și tonalități majore transmite bună dispoziție, în timp ce o piesă cu un tempo lent ce are tonalități minore transmite o stare de tristețe.
Astfel, în rezultatele studiului se arată că numărul pieselor cu tonalități minore aproape s-a dublat în ultimii 50 de ani, la fel și cele cu un tempo lent, care au avut cel mai mare succes în anii '90. Melodiile pop au devenit din ce în ce mai lungi și cu emoții din ce în ce mai ambigue. În plus, se pare că o cauză a acestei evoluții este că numărul compozitoarelor a crescut considerabil. Concluzia nu are nicio legătură cu misoginismul și este pur științifică – femeile folosesc emisfera dreaptă mai mult decât bărbații, cea responsabilă de sentimente, emoții, sensibilitate etc.
De asemenea, Schellenberg și von Scheve sunt de părere că o altă cauză a tristeții din muzica pop este cultura individualistă care cere o mai mare diversitate de opțiuni. Publicul este un alt factor extrem de important. Se pare că în ultimele decenii, consumatorii vor să se mândrească cu gusturile lor sofisticate, iar cântece precum Waterloo de la Abba sunt prea joviale, copilărești și demodate. Publicul modern preferă cântecele „neînțelese”, triste.
